EVANGHELIA.RO„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”
   
   
 
 
 
Biblia
Predici
Ewald Frank
William Branham
Despre noi
Contact
Prima pagină
 
 
 
 
 
Transmisiuni directe
    Adunarea din Krefeld
Sâmbătă 06.04.2019 - 20:15
    Adunarea din Krefeld
Duminică 07.04.2019 - 10:45

Întâlniri recente
Krefeld, 2 martie 2019
Krefeld, 3 martie 2019

 
Crestinismul Traditional

După cum s-a prezentat deja, am văzut că biserica catolică a luat fiinţă abia acum 1.600 de ani, şi nu acum 2.000 de ani, şi nu ne surprinde că nici măcar o învăţătură sau o practică a acestei biserici nu corespunde cu cea a bisericii primare creştine. Noţiuni de învăţătură, ca „ botez, cină, pocăinţă ” etc. au rămas, dar acestea înseamnă cu totul altceva şi sînt folosite în practică cu totul altfel decît la primii creştini.

În Sfînta Scriptură nu este vorba, în nici un text, despre un papă, tot aşa nu este pomenit nimic despre un „ urmaş al lui Petru” , nici despre un „ locţiitor al lui Hristos” , nici despre vreo „ succesiune apostolică” . Pentru justificarea pretenţiilor proprii, unor texte biblice li s-au dat explicaţii forţate, un caz deosebit fiind cel al cuvintelor lui Isus din Mat. 16, 18: „ tu eşti Petru (petros), şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea, şi Porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Domnul nu a spus către Petru: „ ...şi pe tine voi zidi Biserica Mea” , ci „ ...pe această piatră...” Cuvîntul „ petros” înseamnă piatră; însă Biserica urma să fie zidită pe stîncă - „ petra” .

Cine îşi face timp poate să cerceteze în textul grecesc al Vechiului şi al Noului Testament unde se vorbeşte despre stîncă (petra). Faptul că Domnul ar construi Biserica Sa pe un om, fie acesta şi cel mai mare prooroc sau apostol, este complet absurd. Petru era o piatră mişcătoare (petros) şi nu o stîncă nemişcătoare (petra). Imediat cinci versete mai jos, Domnul S-a îndreptat spre el cu cuvintele: „ Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gîndurile tale nu sînt gîndurile lui Dumnezeu, ci gînduri de ale oamenilor” (Mat. 16, 23).

Petru a primit chiar descoperirea referitoare la cine este Hristos, şi pe această descoperire a lui Isus Hristos a fost zidită Biserica. Versetul 17 trebuie citit înaintea versetului 18: „ Isus a luat din nou cuvîntul, şi a zis: ‘Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sîngele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.’ ” Din context reiese clar că Petru a primit o descoperire cerească despre Isus Hristos şi a spus, în vers. 16: „ Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: ‘Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!’ ” Domnul a întrebat: „ Dar voi - cine ziceţi că sînt? ” Răspunsul era o descoperire divină şi pe această descoperire a lui Isus Hristos este zidită Biserica.

Vers. 19: „ Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor...” la fel a fost tîlcuit pentru interesul propriu. Este vorba despre cheile Împărăţiei. Ioan Botezătorul a predicat: „ Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 3, 2). Despre Domnul nostru citim: „ De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: ‘Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape’ ” (Mat. 4, 17). În Luca 16, 16 ne este arătată legătura: „ Legea şi proorocii au ţinut pînă la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte

De Rusalii primii oameni au dat năvală în Împărăţia lui Dumnezeu, şi erau mai avantajaţi decît Ioan Botezătorul care anunţase doar acest eveniment: „ Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor va fi mai mare decît el.” Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mîna pe ea (Mat. 11, 11-12). Petru, înzestrat cu putere divină, a folosit în mod corect cheile Împărăţiei. El i-a dat, la început, Bisericii noutestamentare rînduielile valabile pentru totdeauna.

Simbolul cheilor este foarte simplu de înţeles. Cine are cheia pentru o casă poate intra; cine o are pentru o maşină poate călători cu aceasta. Cine posedă cheile Împărăţiei are intrare în Împărăţia lui Dumnezeu, deschide lucrurile care au fost închise mai înainte şi descoperă ce este ascuns. Conform chemării divine şi rînduielii pentru slujbă, în Biserica noutestamentară a fost stabilit totul conform Cuvîntului şi nimic nu mai poate fi modificat.

Conducătorilor spirituali din vremea respectivă, Domnul le-a adus o acuzare gravă: „ Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mîna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-aţi împiedicat să intre” (Luca 11, 52). Este posibil ca să găsim azi o situaţie asemănătoare?

Tot aşa s-a înţeles şi s-a practicat greşit ceea ce a mai spus Domnul Isus în legătură cu Petru: „ şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri ” (Mat. 16, 19). Ceea ce a declarat apostolul Petru la întemeierea Bisericii ca fiind valabil, şi anume pocăinţa, botezul, botezul Duhului, s-a întîmplat sub călăuzirea Duhului Sfînt. De aceea este valabil în cer, la fel şi pe pămînt. Aceasta este importanţa cheilor.

Această împuternicire divină nu era limitată doar la Petru care în ceasul naşterii Bisericii noutestamentare a vorbit şi a vestit rînduielile de învăţătură necesare, ci a fost transmisă Bisericii întregi. Aceasta rezultă clar din Mat. 18, 18, unde se află aceleaşi cuvinte la plural: „ Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer.” Noi vedem deci că aceeaşi împuternicire pe care a primit-o bărbatul primului ceas, pentru a stabili învăţăturile în biserică, a fost transmisă şi bisericii, pentru că aceasta avea de vestit aceleaşi învăţături. După cum se vede din cuprins, aceasta este valabilă şi în evaluarea unei situaţii în care se află un credincios. În caz că respectivul nu asculta de cele stabilite de biserică, era considerat ca necredincios. Această împuternicire divină nu este deci legată de un singur om, ci este transmisă întregii Biserici. Însă aceasta nu poate fi aplicată arbitrar, ci numai în concordanţă cu Cuvîntul. Atunci se împlineşte ceea ce este scris în versetul următor: „ Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” (Mat. 18, 19).

Şi despre Ioan 20, 21-22 trebuie scris un cuvînt clarificator. Acolo Domnul a spus către apostoli: „ ‘Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.’ După aceste vorbe a suflat peste ei, şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfînt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute.’ ” Acest text din Scriptură la fel a fost înţeles greşit şi a fost răstălmăcit în mod nebiblic de către biserica romană. Nici un om nu are ceva de-a face cu iertarea păcatelor, ci acestea ne sînt iertate de către Dumnezeu. Oamenii primesc, în urma ascultării unei predici, prin credinţă, siguranţa în Domnul Isus şi în lucrarea de mîntuire înfăptuită de El, ştiind că astfel Dumnezeu i-a iertat. Este clar că nici un om nu-şi poate ierta păcatele sale, nici pe-ale altora nu le poate ierta; mai mult, Sfînta Scriptură ne spune limpede: „ şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începînd din Ierusalim” (Luca 24, 47). „ Pe voi, care eraţi morţi, în greşelile voastre şi în firea voastră pămîntească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile” (Col. 2, 13).

Ce înseamnă, cu adevărat, acest Cuvînt al Domnului, exprimat la plural: „ Cui îi veţi ierta păcatele, aceluia îi sînt iertate...” ? Către cine au fost adresate şi în ce legătură au fost exprimate? Cuvîntul acesta a fost vorbit după învierea Domnului nostru şi a fost adresat apostolilor, şi anume în legătură cu trimiterea lor. Aici este vorba despre păcatul care se face împotriva unui vestitor al Evangheliei, împuternicit de Dumnezeu. Atunci cînd Domnul nostru şi-a împlinit slujba, mulţi au păcătuit, numindu-L Beelzebul sau dîndu-I tot felul de denumiri. Dar El a zis: „ Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfînt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat. 12, 31-32). Aici sînt menţionaţi bărbaţii care, de la pogorîrea Duhului Sfînt de la Rusalii încoace, îndeplinesc o slujbă împuternicită printr-o chemare divină.

Dacă cineva batjocoreşte, prigoneşte sau aruncă cu pietre asupra unui slujitor trimis de Dumnezeu, atunci respectivul poate să-i ierte păcatul. Isus însuşi a dat un exemplu, cînd a zis: „ Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! ” (Luca 23, 34). Atunci cînd ştefan a fost omorît cu pietre, el a strigat rugîndu-se: „ Doamne Isuse, primeşte duhul meu! ...Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta! ” (Fap. 7, 58-60). Însă dacă cineva păcătuieşte împotriva lucrării Duhului - împotriva darurilor Duhului, care lucrează printr-un trimis, batjocorindu-le pe acestea, atunci este un păcat care nu se iartă şi care va fi menţinut. Un om al lui Dumnezeu poate ierta numai pe acela care s-a făcut vinovat faţă de el. Acest lucru este spus deja în „ Tatăl nostru” : „ şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mat. 6, 12). „ şi, cînd staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre.” (Mar. 11, 25). Dacă ne facem vinovaţi unul faţă de celălalt, chiar dacă acest lucru s-ar întîmpla de 70 ori cîte şapte, toţi trebuie să ne iertăm unii pe alţii (Mat. 18, 21-35).

Deci, dacă cineva îl batjocoreşte pe un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, poate fi iertat. Dar dacă Duhul Sfînt lucrează printr-un bărbat, şi cineva batjocoreşte ceea ce se întîmplă prin lucrarea Duhului Sfînt, atunci batjocura nu-l mai loveşte pe omul pe care Dumnezeu îl foloseşte, ci este îndreptată direct împotriva Duhului Sfînt. Astfel omul batjocoritor este vinovat înaintea lui Dumnezeu, pentru că a păcătuit împotriva Duhului Sfînt, de aceea el nu poate fi iertat şi păcatul va fi menţinut. Acesta este „ păcat care duce la moarte” - duce la o despărţire veşnică de Dumnezeu. De fapt fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi primeşte iertare pentru păcat şi vină de la El care singur poate ierta: „ EL îţi iartă toate fărădelegile tale” (Ps. 103, 3). „ Ferice, de aceia ale căror fărădelegi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite.” (Rom. 4, 7).

Practica bisericii romano-catolice este - printr-o exprimare cu indulgenţă - nebiblică. Acolo se promite, mîntuirea de la naştere pînă la moarte şi o viaţă întreagă se tot iartă păcatele. După moarte li se spune însă urmaşilor, în mod ceremonial, că acela care a decedat, fiind ocrotit de toate sacramentele, inclusiv de ultima ungere, ar fi ajuns în purgatoriu. Acolo cel decedat va fi uşurat de păcatele, care i-au fost iertate în toată viaţa (!). Ce paradox! De fapt şi purgatoriul, ca şi celelalte învăţături şi dogme, este numai o invenţie omenească.

Reformatorul elveţian Zwingli a spus în legătură cu aceasta: „ Pentru că acest purgatoriu - aşa numesc ei această ispăşire înşelătoare prin foc - nu se găseşte nicăieri în Cuvîntul lui Dumnezeu, de ce sîntem aşa de proşti încît dăm crezare unei astfel de credinţe absurde şi suspecte? Noi vedem totuşi că aceleaşi persoane care apără învăţătura despre purgatoriu şi ne învaţă cum ar trebui să stingem focul, se oferă ele însele, ca stingători. Acestea spun: tu trebuie să dai bani; focul se domoleşte mai repede dacă cel ce primeşte banii citeşte liturghia, se roagă şi cîntă psalmi. Astfel ei citesc liturghia şi în acelaşi timp, întind mîna după bani...” (H. Zwingli, Hauptschriften, Der Theologe II, pag. 193-194).

De la înfiinţarea bisericii universale s-au introdus, s-au proclamat şi s-au învăţat multe lucruri ca fiind dogme, acestea neavînd însă nimic comun cu creştinismul. Credincioşii de atunci nu cunoşteau lumînările, nici tămîia sau apa sfinţită. Acelaşi lucru se potriveşte şi la declararea celor decedaţi ca fiind mîntuiţi sau sfinţi. Atunci nu a existat o liturghie zilnică, nu a existat nici rugăciunea către mama lui Dumnezeu şi nici mănăstiri. Înaintea mea se află o listă de proclamaţii diferite, asupra cărora vom reveni, ajungîndu-se pînă la declararea, în anul 1870, a infailibilităţii papei, care, în ciuda opoziţiei din propriile-i rînduri, a fost totuşi aprobată (numai în Germania au fost 79 de teologi împotrivă, şi 25 pentru!), la fel este şi dogma lansată în 1950, potrivit căreia Maria s-ar fi ridicat la cer cu trup şi suflet. Toate aceste lucruri nu posedă nici cea mai mică bază biblică, pentru că este scris: „ Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorît din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3, 13).

Această proclamaţie a papei Pius al XII-lea trebuie încadrată ca anticreştină, pentru că stă în contradicţie directă cu declaraţia lui Hristos. Maria a fost declarată abia în anul 431 d. Hr. ca „ născătoare a lui Dumnezeu” , la Conciliul din Efes. După aceasta a început să i se ofere cele mai diferite titluri, ca: „ mama lui Dumnezeu” , „ împărăteasa cerului ” , „ mijlocitoarea” , „ ajutătoarea” , „ mama harului” , „ mama bisericii ” sau chiar „ călcătoare de şerpi ” etc. Multe din aceste denumiri au fost transferate de la Hristos la Maria şi din cauza aceasta sînt acte anticreştine. EL este Împărat, El este Mijlocitor şi Avocat, El a zdrobit capul şarpelui. Dacă Maria a făcut toate acestea şi are toate aceste denumiri, atunci ce a făcut Hristos şi ce este El?

Ceea ce putem concluziona, din hotărîrile conciliilor şi din declaraţiile papale, a pronunţat deja reformatorul Martin Luther. Cuvintele sale, spuse la conferinţa de stat din Worms, în ziua de 18 aprilie 1521, au intrat în istorie: „ Întrucît nu cred nici în papă, nici în concilii, deoarece este un fapt că s-au înşelat şi s-au contrazis deseori, de aceea dacă nu sînt biruit prin dovezi scripturale şi prin argumente clare, atunci sînt încredinţat de dovezile biblice pe care le-am citat şi sînt un prizonier al Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu pot să retractez şi nici nu vreau, pentru că a lucra împotriva conştiinţei proprii, nu este sigur şi util. Dumnezeu să mă ajute. Amin! ” (F. Hauss, Väter der Christenheit, pag. 147). Istoria dovedeşte cît de greşiţi au fost papii: „ Pînă la sfîrşitul războiului de 30 de ani au fost 245 de papi, dintre care 24 de contrapapi - după născocirea dată mult timp drept adevăr istoric - o ‘papesă’ . 19 papi au părăsit Roma, 35 au condus în străinătate. 8 papi nu au condus mai mult decît o lună, 40 un an, 22 pînă la 2 ani, 54 pînă la 5 ani, 57 pînă la 10 ani, 51 pînă la 15 ani, 18 pînă la 20 de ani, şi numai 10 papi au condus biserica mai mult de 20 de ani. Din cei 245 de papi, 31 au fost declaraţi ca uzurpatori şi eretici, în timp ce 64 de papi legitimi au murit prin violenţă. 18 papi au fost otrăviţi, 4 strangulaţi, 13 din ei au murit în diferite feluri. (E. Rosenow, Wider die Pfaffenherrschaft, pag. 42).

Roma, mai bine zis Vaticanul, şi-a atribuit o autoritate universală, care însă nu are legitimare din partea Cuvîntului. Aceasta este o putere politică firească sub o manta religioasă. Legenda potrivit căreia Petru ar fi fost la Roma şi ar fi lucrat 20 de ani ca episcop acolo este o încercare zadarnică de a justifica o invenţie foarte importantă pentru biserică. Istoricii relatează doar despre un Simon Magus, care, cu şiretlicurile lui vrăjitoreşti, a făcut o impresie puternică asupra senatului Romei. Dealtfel călătoriile misionare ale lui Pavel şi Petru sînt descrise clar, încît nu există nici o îndoială asupra acestei teme. Dacă apostolul Petru ar fi întreprins o călătorie la Roma, acest lucru ar fi fost un eveniment neobişnuit, chiar o senzaţie, şi noi am găsi o relatare despre aceasta.

Conform Gal. 2, 9, Petru, Iacov şi Ioan s-au înţeles cu Pavel şi Barnaba, prin darea mîinilor, ca Pavel şi Barnaba să lucreze pentru neamuri, iar Petru, Iacov şi Ioan pentru iudei. Pavel, care a scris către biserica din Roma, salută în încheiere 27 de persoane cu numele acestora, dar printre ele nu se afla şi numele lui PetruŞi în multe epistole scrise de la Roma către alte comunităţi şi către persoane individuale, apostolul Petru nu este pomenit nici o dată la Roma.

La o privire atentă a Cuvîntului lui Dumnezeu şi a desfăşurării religioase, devine clar, că nici o învăţătură introdusă de către biserica romană nu rezistă unui examen cu Sfînta Scriptură. Indiscutabila autoritate papală este deci cu totul nefondată. În toată istoria bisericii nu se relatează nici o dată că un papă ar fi primit o chemare divină. Din contra, este cunoscut, în general, că papii sînt aleşi de către un colegiu al cardinalilor - de conclav.

Cuprins
  1. Cuvânt înainte
  2. Introducere
  3. Pe poziţia de cercetare - Cercetare spirituală actuală
  4. Creştinismul primar şi epocile următoare
  5. Constatare tragică - Începutul istoric al nenorocirii
  6. Pretenţiile nefondate ale papilor
  7. Cine este Maria?
  8. Ce este cultul Mariei?
  9. Reforma - Un nou început
  10. Dumnezeirea
  11. Mărturia proprie a lui Dumnezeu
  12. Trupul duhovnicesc al Lui Dumnezeu
  13. Slava Domnului
  14. Ieşit de la Dumnezeu
  15. Numele Domnului
  16. Comparaţii folositoare
  17. Isus este Domnul
  18. Cine Îl mărturiseşte pe Isus ... Mărturie adevărată sau falsă?
  19. Omul Isus Hristos
  20. Botezul
  21. Cina
  22. Căderea în păcat
  23. Neprihănirea
  24. Înnoirea şi naşterea din nou
  25. Sfinţirea
  26. Botezul cu Duhul Sfânt
  27. Alegerea - Alegerea dinainte
  28. O zi la Dumnezeu - O mie de ani
  29. Împărăţia romană mondială şi însemnătatea ei deosebită în timpul sfârşitului
  30. Concluzii Şi numărul tainic 666
  31. Cuvânt de încheiere
 
Adrese similare: