EVANGHELIA.RO„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”
   
   
 
 
 
Biblia
Predici
Ewald Frank
William Branham
Despre noi
Contact
Prima pagină
 
 
 
 
 
Transmisiuni directe
    Adunarea din Krefeld
Sâmbătă 02.02.2018 - 20:15
    Adunarea din Krefeld
Duminică 03.02.2018 - 10:45

Întâlniri recente
Krefeld, 5 ianuarie 2019
Krefeld, 6 ianuarie 2019

 
Crestinismul Traditional

Împărăţia Romană mondială este de nedespărţit de biserica romană. În zilele lui Constantin ea a început ca biserică imperială, apoi a devenit biserică naţională şi pe urmă biserică de stat. Desfăşurarea religioasă s-a încheiat cu cea statală, şi din instituţia religioasă s-a format o structură statală, şi anume „ statul bisericesc” , care a existat peste veacuri. Nici o altă biserică, de la „ biserica din Răsărit” şi pînă la biserica anglicană mondială, nu are, în calitate de instituţie religioasă, caracter de stat. Biserica romană este în mod oficial un stat independent în cadrul altui stat, aceasta este puterea politică cea mai importantă pe pămînt. Vaticanul întreţine relaţii diplomatice cu peste 100 de ţări, aceasta înseamnă schimb de ambasadori cărora Sfîntul Scaun le-a dat denumirea de „ nunţiu” . De ce nu are astfel de relaţii diplomatice şi o altă biserică recunoscută? De ce numai biserica Romei? Pentru că aceasta este o formaţie politico-statală care, în sens spiritual, are menirea să răspundă de toţi cei care aparţin tuturor statelor.

La vizitele papale totul decurge ca la vizitele unui şef suprem de stat, unde acesta trebuie să fie primit cu toate onorurile. Cînd Hristos a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu, S-a referit El oare la „ biserica romană” , pe care papii au ridicat-o în faţa ochilor lumii? Poate această putere mondială politică, economică şi religioasă să fie Biserica lui Hristos? A fost aceasta voia lui Dumnezeu? Aceasta a fost intenţia lui Isus Hristos, cînd a înfăptuit răscumpărarea pe Golgota?

Conform celor văzute de proorocul Daniel în vedenii, aflăm că pînă la sfîrşitul acestei civilizaţii sînt prevăzute patru împărăţii mondiale. Ultima este Împărăţia Romană mondială (Dan. 2+7). Evoluţia acestor împărăţii mondiale este dovedită de istorie: împărăţia babiloniană a durat din 606-538 î. Hr., împărăţia mezilor şi a perşilor din 538-330 î. Hr.; a urmat apoi împărăţia greacă sub Alexandru cel Mare, care a durat din 330-30 î. Hr. Începînd cu anul 30 î. Hr., Împărăţia Romană mondială, care va dura pînă la sfîrşitul direct al acestei epoci, a preluat dominaţia. Aceste patru împărăţii au fost simbolizate în Daniel 7, prin patru animale. În proorocia biblică un animal simbolizează întotdeauna o putere, o împărăţie sau un domnitor care şi-a exercitat puterea (Dan. 7, 17+23).

Totul a început cu bărbatul renumit Nebucadneţar, care, influenţat de fanatici şi mărire a poruncit, dintr-o dată, ca oricine se îndreaptă spre un alt Dumnezeu decît dumnezeii recunoscuţi în împărăţia sa, să fie dat morţii. Cine nu a auzit despre cei trei bărbaţi care au fost aruncaţi în cuptorul cu foc, numai pentru că au chemat numele Dumnezeului adevărat, căruia I-au slujit? Aceeaşi acuzaţie a fost adusă şi împotriva proorocului Daniel, iar pe baza acuzaţiilor el a fost aruncat înaintea leilor. Dar dintr-o dată a apărut, ca din senin, pe perete textul scris „ Menetechel” (Mene mene techel up farsin), prin care domnitorul a fost înştiinţat că împărăţia lui este cîntărită şi zilele îi sînt numărate. Tot aşa se va întîmpla la sfîrşitul acestei generaţii.

În ultimii două mii de ani Roma şi-a exercitat puterea prin toate metodele posibile. Mai întîi în chip politico-păgîn, apoi în chip politico-păgîno- creştin . Fie de către împăraţi, fie, mai tîrziu, de către papi - întotdeauna s-a urmărit extinderea, întărirea şi restabilirea graniţelor acestei împărăţii. Aceasta se realizează cu toate mijloacele posibile. Toate celelalte împărăţii, pînă la „ imperiul britanic” , s-au destrămat şi au trebuit să se încadreze în dezvoltarea generală. Şi împărăţia sovietică a căzut, iar blocul răsăritean este reorganizat pentru ca această unică „ împărăţie mondială” să ia fiinţă. Această desfăşurare este socotită de către biserică o biruinţă contra comunismului, aşa cum s-a proclamat la Sinodul European de la Roma, în noiembrie/decembrie 1991. Decăderea bruscă a comunismului înseamnă progresul catolicismului mondial.

În această Împărăţie Romană mondială s-a proclamat, începînd cu sec. al IV-lea d. Hr., crezul trinitar romano-catolic ca singurul crez valabil. Împăraţii, papii, regenţii şi toţi cei care aveau influenţă s-au simţit datori să sprijine acest ţel cu toată puterea. Cei care s-au adresat singurului Dumnezeu adevărat, cum, spre exemplu, au fost iudeii şi credincioşii de alte convingeri, au fost prigoniţi fără scrupule. Scopul a scuzat întotdeauna mijloacele. Au existat cruciade şi multe aşa-zise „ războaie drepte şi sfinte” , pentru că biserica „ sfîntă şi dreaptă” stătea în spate.

Astăzi nu există nici o posibilitate de a se prezenta ceea ce s-a comis cu adevărat. Cel care priveşte picturile care redau sculele de tortură folosite de inchiziţia „ sfîntă” , i se face rău. Intoleranţa faţă de credincioşii de altă credinţă şi fanatismul religios orb, care au produs atîta ură, au depăşit orice măsură. Cercetătorii au încercat cu multă reţinere să aducă lumină în această perioadă întunecată. Nu se poate spune îndeajuns de răspicat că toate aceste atrocităţi săvîşite au fost justificate pe baza poziţiei nebiblice, conform căreia în această Împărăţie Romană trebuie să fie valabilă o singură credinţă, şi anume aceea care este reprezentată prin biserica romană.

Papii şi împăraţii îşi împărţeau puterea. Astăzi am numi aceasta „ joint-venture” sau „ power-sharing” . Ei au domnit parţial în împărăţia lor cu o brutalitate de nedescris. Această aşa-zisă „ Împărăţie Romană sfîntă” nu este de fapt sfîntă, aceasta nu este Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia aceasta, prin denumirea ei, este prezentată, intenţionat sau din neştiinţă, în mod fals. Nici un apostol sau vreun bărbat chemat de Dumnezeu nu s-au amestecat vreodată în politică, nici nu au deţinut putere lumească. Slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu au vestit în toate timpurile Împărăţia lui Dumnezeu şi au lăsat politica pe seama politicienilor. Împărăţia Romană mondială, compusă din puterea politică, economică şi religioasă, se ridică acum din nou înaintea noastră şi se extinde. O Europă unită a fost visul dintotdeauna al papilor, dar în profeţia din timpul sfîrşitului ea joacă cel mai mare rol.

Indiferent de forma de guvernare din diferitele ţări care au făcut parte din această Împărăţie Romană sau care fac parte acum - formele de stat şi de guvernare au venit şi au trecut, dar „ biserica imperială” a supravieţuit şi a rămas de fier. Pentru a se impune opiniei mondiale, Vaticanul va atrage şi va cuprinde toate celelalte religii instaurîndu-şi dominaţia ocrotitoare. Astăzi nu se mai aruncă blesteme şi nici nu mai este excomunicat careva, astăzi tuturor li se întind braţele. Papa primeşte în audienţă, în aceeaşi săptămînă, un politician din Israel şi pe şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei; la el vin responsabilii politici şi religioşi din toate ţările, indiferent de aspectul ideologic sau politic. Toţi şi-au dat seama că fără o vizită făcută papei nu-şi găsesc respectul necesar nici măcar în propria lor ţară. În mod sigur preşedintele american George Bush a ascultat de consilierii săi cînd a vizitat Europa, în mai 1989, făcîndu-i, mai întîi, din politeţe, o vizită papei. Mihail Gorbaciov, ca mulţi alţii, a procedat la fel. Şi unirea Germaniei a fost hotărîtă acolo pe plan politic. După începutul unirii, în noiembrie 1989, cancelarul Helmut Kohl i-a mulţumit papei în mod oficial, din Berlin, pentru ajutorul lui puternic. Astfel se face politica mondială (Apoc. 17, 2+18).

Conform profeţiei biblice, după toate războaiele care au avut loc va fi proclamată o pace aparentă; duşmanii istorici vor deveni prieteni, ca să se împlinească ce este scris: „ Cînd vor zice: ‘Pace şi linişte!’ ” (1 Tes. 5, 3). Toată Europa este cuprinsă de o schimbare. În est şi în vest oamenii intervin pentru pace, ei au demonstrat cu lozincile „ Din săbii să facem pluguri” sau „ Pace fără arme” . În ultimul timp s-au realizat progrese mari la tratativele de pace. Această pace politică nu va fi declarată de nici un politician, ci de Antihristul, care va domni atunci şi care se va prezenta ca iniţiator şi ca mediator. Dar pacea adevărată şi durabilă va fi adusă de Hristos, adevăratul Domn al păcii.

Preotul Markmann redă o prezicere referitoare la timpul sfîrşitului, scrisă de un văzător rus, în felul următor: „ Cu puţin timp înaintea morţii sale, în anul 1900, văzătorul rus Vladimir Soloviov a publicat renumita lui lucrare ‘Scurtă povestire despre Antihrist’ . El îl pune pe ‘omul viitorului’ să vorbească în faţa Congresului mondial al popoarelor următoarele cuvinte: ‘Popoare ale pămîntului! Pacea mea v-o dau vouă!’ şi încheie astfel: ‘Popoare ale pămîntului, făgăduinţele s-au împlinit. Pacea mondială veşnică este asigurată pentru că de acum înainte există pe pămînt o putere centrală care este mai tare decît celelalte puteri în parte sau în totalitatea lor şi de acum înainte nici o putere nu va îndrăzni să spună război, cînd eu zic pace. Popoare ale pămîntului! Pacea să fie cu voi!’ ” (O. Markmann, Endzeit, Entrückung, Antichrist, pag. 67).

Astfel de cuvinte vor ieşi din gura căpeteniei religioase, care determină politica într-o mare măsură. Dacă apologeţii creştini vorbesc despre „ Supermann” -ul din timpul sfîrşitului şi îl caută în iudaism şi în islam, aceasta arată necunoştinţa lor. Acest om nu va fi nici ateu, nici iudeu, nici musulman, nici budist, nici hindus. Este vorba despre un om încununat, care se consideră domnitor peste toată lumea. Acelaşi om care se prezintă mai întîi iubitor, dar în care în ceasul X, va intra Satana, ca în Iuda, şi-l va stăpîni; atunci măsura păcatului şi a nelegiuirii se va umple.

Împlinirea profeţiei biblice nu este valabilă pentru China sau S.U.A., ci pentru „ Europa Unită” . Preotul Markmann scrie despre aceasta: „ După ultimul război, Vaticanul s-a luptat consecvent pentru o Europă nouă şi unită. Papa Paul al VI-lea a subliniat în mod deosebit gîndul unirii Europei. Deja predecesorii săi Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea s-au declarat pentru crearea unei Uniuni Europene cu caracter supranaţional. Paul al VI-lea sublinia că numai credinţa catolică este cea care a ‘realizat’ , Europa unită; aceasta ar putea contribui într-o măsură incomparabilă să insufle vitalitate spirituală acelei culturi comune fundamentale ce ar urma să dea viaţă unei Europe unite, din punct de vedere social şi politic. Necesitatea unirii Europei va deveni din zi în zi mai stringentă, a declarat el în 1963.” (O. Markmann, Endzeit, Entrückung, Antichrist, pag. 70).

Vaticanul a fost puterea iniţiatoare în elaborarea tratatelor romane. Deja în anul 1970 s-au deschis relaţiile diplomatice cu comisia Pieţei Comune din Bruxelles. Se va ajunge la o Europă unită. Mihail Gorbaciov, un om respectat în toată lumea, a subliniat, încă o dată, noţiunea „ construirea Casei Europene” , aşa cum a fost elaborată ea în tratatele romane în 1957. Politicienii renumiţi şi clericii au preluat deja aceste cuvinte, introducîndu-l în vocabularul lor. Toate vocile autoritare se exprimă cu hotărîre, în ultimul timp, pentru unitatea Europei întregi.

Papa face apel pentru o ‘Europă fără graniţe’ . Papa a chemat la construirea unei ‘Europe fără graniţe’ care să nu-şi tăgăduiască rădăcinile creştine. Acest ‘Proiect al unei Europe fără graniţe’ îl încredinţează mamei lui Dumnezeu, Maria, a spus el, luni, în faţa a cca 6.000 de oameni în Covadonga în Asturia, ultima staţie a călătoriei sale de trei zile în Spania.” (Ziarul „ Frankfurter Allgemeine” , 22. 08. 1989).

Din nou papa este acela căruia i-a venit ideea potrivită, de a face un pod de legătură peste prăpastia dintre est şi vest. Citatul următor prezintă o relaţie mai clară despre această problemă: „ Interesul puternic al papei pentru o Europă unită pe bază religioasă-catolică se materializează şi în proclamarea de sfinţi protectori (patroni) ai Europei. Deja papa Paul al VI-lea îl proclamase pe ‘Benedict din Norcia’ drept patron al Europei. Acum papa Ioan Paul al II-lea a declarat, în cadrul bisericii catolice mondiale, încă doi sfinţi protectori, anume pe fraţii sfinţi ‘Chiril’ şi ‘Metodiu’ , care au lucrat în sec. al IX-lea, ca apostoli şi învăţători ai slavilor; acum ei au fost declaraţi ca sfinţi protectori ai Europei.

Ioan Paul al II-lea vrea să evidenţieze, prin sărbătorirea sfinţilor Chiril şi Metodiu şi prin proclamarea lor drept patroni ai Europei, contribuţia acestora la formarea Europei. Pe de altă parte, el vrea să sublinieze faptul că profilul spiritual şi cultural al Europei nu s-a format doar prin civilizaţia romano-latină şi pe baza tradiţiei spirituale occidentale, ci şi prin cultura greacă clasică şi prin tradiţia bizantino-slavonă.

Preşedintele conferinţei episcopale germane, cardinalul Josef Höffner, a declarat la Köln, în acest context, că efectul acestor patroni, ca ‘apostoli ai slavonilor’ , poate fi comparat cu ceea ce a efectuat sfîntul Benedict pentru Europa de Vest şi Europa Centrală. Toţi aceşti trei sfinţi ar fi deci ‘constructorii spirituali ai Europei, şi anume ai întregii Europe’.

Decizia papei ar fi o solicitare către toţi ca ,toată Europa să fie încredinţată mijlocirii celor trei mari sfinţi chiar şi în cadrul paşilor hotărîtori întreprinşi deja pe drumul deplinei unităţi dintre biserica catolică şi cea ortodoxă ” (O. Markmann, Endzeit, Entrückung, Antichrist, pag. 72-73).

Vaticanul, prin organizaţiile lui, joacă cel mai important rol în unirea Europei pe plan politic şi religios. Fără el nu poate fi gîndită profeţia pentru timpul sfîrşitului. Strategia lui s-a schimbat total după cel de-al doilea război mondial, acum este fără violenţă, dar scopul a rămas acelaşi. Cel de-al doilea război mondial este, după unii cunoscători ai fenomenului, o încercare de a crea, prin forţă militară, o Europă catolică.

Bolşevismul ateist a fost privit de către Vatican, de către curia întreagă, în general, şi de către guvernele din vest, ca fiind cel mai mare pericol pentru Occidentul creştin. Mussolini s-a pus în slujba bisericii cînd a predat, în anul 1929, actualul „ stat al Vaticanului” papei Pius al XI-lea ca teritoriu suveran şi autonom. Vaticanul a devenit iarăşi de facto din timpul acela un stat suveran.

Relaţia bisericii cu fascismul şi socialismul naţional pînă în anul 1945, a fost cercetată de către istorici. Redăm, în continuare cîteva citate din cartea „ Abermals krähte der Hahn” , cap. 67 şi 68, scrisă de dr. K. Deschner, care a prezentat fără menajamente fapte istorice.

Primul serviciu pe care l-a făcut fostul socialist (Mussolini) Sfîntului Scaun, a fost unul financiar. El a salvat de fapt ‘Banco di Roma’ , unde se aflau depunerile curiei şi ale demnitarilor ei, în sume mari. El a salvat-o de la faliment, ajutînd-o, din fondul statului italian, cu 1, 5 miliarde lire ... Cardinalul Vannutelli, decanul aşa-zisului colegiu sfînt, a declarat deja atunci despre dictator că ar fi ,ales pentru salvarea naţiunii şi pentru restabilirea fericirii ei.

Papa Pius al XI-lea s-a mai văzut odată forţat, în ziua de 13 februarie 1929, să îl numească pe Mussolini ,omul care ne-a fost trimis de sus. Să mai notăm, în paranteză, că, după semnarea tratatului lateran, chiar şi primarul general al oraşului Köln, Konrad Adenauer, l-a asigurat pe Mussolini, într-o telegramă de felicitare, că numele lui va fi scris cu litere de aur în istoria bisericii catolice.

În timp ce aproape toată lumea a condamnat agresiunea fascistă (asupra Abisiniei), biserica catolică, în special clerul italian, a stat de partea lui Mussolini. În 27 august 1935, cînd pregătirile de război din Italia s-au desfăşurat într-o viteză mare, papa a proclamat un război de apărare (!) în scopul expansiunii (!) unei populaţii în creştere care ar putea fi drept şi corect. Cîteva zile mai tîrziu, adică patru săptămîni înaintea agresiunii, 19 arhiepiscopi şi 57 de episcopi i-au trimis lui Mussolini o telegramă publică în ‘Osservatore Romano’ , în care se spunea: ‘Italia catolică se roagă pentru extinderea patriei sale iubite, care este mai unită ca oricînd prin guvernul ţării.’ Arhiepiscopul din Tarent, după ce a citit o liturghie pe un submarin, a numit agresiunea ‘un război sfînt, o cruciadă’ Arhiepiscopul de Milano, cardinalul Schuster, care a binecuvîntat în toamna anului 1935 trupele care s-au dus pe front, l-a comparat pe Mussolini cu Cezar, Augustus şi Constantin, învăţînd la şcoală tineretul italian că, prin lucrarea Ducelui ‘Dumnezeu ar fi răspuns din ceruri.’ Încă în 12 ianuarie 1938 Mussolini a primit 72 de episcopi şi 2340 de preoţi în Palazzo Venezia, unde arhiepiscopul Nogara, l-a rugat pe Dumnezeu, într-o cuvîntare, să stea de partea Ducelui în toate bătăliile, pentru propăşirea Italiei creştine... ‘Cu o exaltare smerită, cu glasul şi cu inima poporului strigăm: Heil Duce!’

Deja în anul 1933 episcopii spanioli au cerut într-o pastorală, iar papa într-o enciclică din 3 iunie ‘o cruciadă sfîntă pentru restabilirea totală a drepturilor bisericeşti’ . ... Cumnatul lui Franco, Serrano Suñer, secretarul organizaţiei tineretului catolic, mai tîrziu ministru de interne şi de externe, era un prieten al lui Mussolini şi al lui Hitler şi, la sfîrşitul lui iunie 1942, a fost decorat de papa cu Marea Cruce a ordinului Pius al XI-lea. Cu două luni înainte, Suñer îi spune unui corespondent de presă danez că pe frontul de est luptau deja 15.000 de spanioli şi că numărul lor se va ridica la un milion, dacă Germania ar avea nevoie. Episcopii germani au publicat deja în 30 august 1936, la indicaţia directă a secretarului de stat, cardinalul Pacelli, o pastorală în care se spune cu privire la Spania: ,Ce misiune îi revine poporului şi patriei noastre reiese de la sine. Fie ca să-i reuşească Führer-ului nostru cu ajutorul lui Dumnezeu, să realizeze această uriaşă şi grea operă de apărare (!) într-o fermitate de nezdruncinat şi în cea mai fidelă cooperare a tuturor compatrioţilor.‘ Deja în 3 ianuarie 1937 episcopii germani i-au prelucrat pe credincioşii lor cu privire la Spania: ,Dragi diecezani! Führer-ul şi cancelarul Adolf Hitler a văzut de departe înaintarea bolşevismului şi şi-a îndreptat toate gîndurile şi grijile pentru a înlătura această mare primejdie din faţa poporului nostru german şi a Occidentului.’

În acelaşi an (1933) catolicul von Papen a încheiat concordatul dintre Germania nazistă şi Vatican ... Din anul 1934 pînă în anul 1938, Papen, în calitate de ambasador german la Viena, a pregătit preluarea puterii de către nazişti în Austria.

Niciodată episcopii germani nu s-au ridicat împotriva multor mii de asasinate judiciare comise asupra adversarilor lor, împotriva prigoanei liberalilor, democraţilor şi comuniştilor, pe care de fapt au dorit-o cu adevărat Niciodată nu au protestat împotriva groaznicelor pogromuri ale evreilor, nici împotriva distrugerii a peste două sute de sinagogi, nici împotriva înjosirii, deportării şi gazării evreilor, pe care propria lor biserică i-a prigonit o mie şi cinci sute de ani, omorîndu-i astfel. Ca atare ei nu au protestat niciodată împotriva sistemului naţional-socialist. Mai mult, înalţii clerici, cum au fost cardinalul Faulhaber din München, cardinalul Schulte din Köln, episcopul Matthias Ehrenfried din Würzburg etc. (în anul 1935), şi-au declarat disponibilitatea de a colabora cu nazismul şi au regretat neimplicarea lor.

La 11 martie 1938 trupele lui Hitler au ocupat Austria. Cardinalul Innitzer din Viena, care în înţelegere cu Vaticanul, îi recomandase lui Schuschnigg supunerea şi îi declarase: ‘Anexarea este inevitabilă’ , şi a sărbătorit intrarea trupelor germane cu dăngăte şi steaguri cu svastică atîrnate pe biserici, şi a însărcinat preoţimea să facă acelaşi lucru. La 12 martie s-a impus acesteia oficierea unui serviciu de mulţumire lui Dumnezeu. După ce Hitler l-a primit pe cardinal în audienţă în 15 martie, şi după ce l-a asigurat pe acesta de menţinerea drepturilor sale bisericeşti, toţi ceilalţi episcopi austrieci, cu excepţia episcopului din Linz, au solicitat poporului să-l voteze pe Hitler şi au încheiat apelul lor cu salutul: ‘Heil Hitler’ .

Şi în faţa realităţilor care demonstrează că obiectivul politic al bisericii mondiale a rămas acelaşi, trebuie ca procesele din trecut să fie un avertisment pentru viitor. Aşa-zisul „ Sfîntul Imperiu Roman de origine germană” constă din putere religioasă şi politică. Această formulare îşi are îndreptăţirea în măsura în care Vaticanul s-a folosit, într-un mod cu totul deosebit, de germani pentru atingerea scopurilor sale. Şi în procesul de unificare al Europei, Germania este din nou „ locomotiva întregului tren” , placa turnantă est-vest. Istoricii, fie din înţelepciune, fie din teamă de biserică, n-au descris acest delicat capitol religios sau l-au încredinţat hîrtiei numai aluziv.

Înaintea celui de-al doilea război mondial, Vaticanul s-a concentrat asupra Germaniei, care a devenit tot mai puternică. Totul a început în Bavaria catolică, în special în München, unde Hitler a eşuat, în anul 1923, într-o încercare de puci. În anul 1924 Vaticanul a încheiat cu Bavaria un concordat. Este remarcabil faptul că papa Pius al XII-lea a fost în aceşti ani nunţiu papal în München şi, mai tîrziu, în Berlin.

Deja în anul 1938 se aflau în lagărele de concentrare 40.000 de adversari politici, fără ca vreun demnitar să fi ridicat glasul pentru cei dezonoraţi. Franz von Papen, un catolic supus, a declarat: „ naţional-socialismul este reacţia creştină împotriva spiritului din 1789.” (E. Paris, The secret history of the Jesuits, pag. 130). Prin aceasta el s-a referit la revoluţia franceză care a rezultat din despărţirea statului de biserică şi care a provocat sfîrşitul „ Sfîntului Imperiu Roman de naţiune germană ” . Cînd s-au ridicat glasuri în străinătate împotriva desfăşurărilor din Germania, editorul ziarului „ Stürmer” , Julius Streicher, a apărat toate acestea cu cuvintele: „ ... aceasta este numai propaganda anglo-saxonă protestantă împotriva noastră.” Cine îşi asigura acoperirea spatelui la Roma se simţea peste măsură de tare.

Cunoscătorii situaţiei ştiu că Vaticanul nu voia să biruie doar bolşevismul ca adversar politic, ci şi biserica disidentă din Răsărit, ca rival religios. Numai cui îi este cunoscut faptul că trupele SS erau compuse în marea lor majoritate din iezuiţi în uniformă, printre aceştia se afla şi mareşalul Goebbels, care organizau şi conduceau totul, numai acela va înţelege de ce, la ocuparea Rusiei de către trupele germane, nu a fost distrusă nici o clădire religioasă din Ucraina romano-catolică, în timp ce în celelalte zone s-au făcut, fără scupule, distrugeri. Redăm în continuare, încă o dată, cîteva citate din cartea „ Abermals krähte der Hahn” de dr. Karlheinz Deschner, cap. 67 şi 68:

După atacul trupelor germane asupra URSS-ului în anul 1941, episcopul catolic de campanie (Franz Justus Rarkowski), despre care se admitea chiar din cercurile catolice că pastoralele sale ‘abundă ... de ideea sprijinirii naţional-socialiste a războiului’ , a adresat un cuvînt pastoral catolicilor din armată, în care se spune printre altele: ‘Ca de atîtea ori în istorie, Germania a devenit în prezent salvatorul şi luptătorul de avangardă al Europei Multe state europene ştiu că războiul împotriva Rusiei este o cruciadă europeană Această trăire puternică şi responsabilă a angajării voastre în Răsărit va trezi în voi conştiinţa, cît de mare este fericirea să fim germani.’

Şi într-un memoriu al tuturor episcopilor catolici din Germania, datat 10. decembrie 1941, înalţii prelaţi ai bisericii recunosc: ‘Cu satisfacţie urmărim lupta împotriva puterii bolşevice asupra căreia noi, episcopii germani, i-am avertizat în nenumerate pastorale, din anul 1921 pînă în anul 1936, pe politicienii Germaniei şi i-am chemat la vigilenţă, după cum guvernului îi este cunoscut.’

Aşadar, marele papă al păcii a tăcut. El a tăcut însă şi la distrugerea a aproape două mii de biserici, peste cinci sute de sinagogi şi la uciderea a numeroşi clerici în timpul războiului din Răsărit. Doar Vaticanul voia să răspîndească acum catolicismul în Rusia ortodoxă, ca şi în celelalte zone ocupate de armatele lui Hitler. Despre colaborarea iezuiţilor cu SS-ul şi gestapoul s-au purtat discuţii, încă în 1940 între generalul iezuiţilor, Contele Ledochowski (1866-1942, general al Ordinului din 1915), şi reprezentanţii serviciului secret hitlerist Din 1919, se spune în document, că Vaticanul a încercat să răstoarne regimul comunist Vaticanul intenţiona să trimită cît mai mulţi preoţi în zonele ocupate din Rusia pentru a pregăti terenul pentru alte planuri ale politicii Vaticanului împotriva Rusiei. În 8.11.1941 comandantul suprem al Wehrmacht-ului a trimis toţi comandanţii supremi ai armatei germane în est ,ţinînd seama de convenţia cu Vaticanul pentru a uşura activitatea misionară a episcopilor catolici în zonele ocupate şi un şef al serviciului secret german, generalul maior-SS Schnellenberg, scrie într-un raport de cinci pagini către Ministerul de Externe, despre o convorbire cu papa: ‘Papa va face tot posibilul pentru a asigura o victorie germană. Scopul lui este distrugerea Rusiei.’

Dr. Adenauer, 20 de ani mai tîrziu: ‘Această lume (răsăriteană) este duşmanul nostru de moarte acum şi trebuie să fim foarte atenţi’ ‘Acum nu este vorba numai despre zona sovietică, ci este vorba despre eliberarea întregii Europe de Est din spatele cortinei de fier’ ‘Germania nu va fi prada comunismului ateu, ci îl va aduce la cădere...’

La intrarea trupelor germane în Iugoslavia, în aprilie 1941, croaţii romano-catolici au fost menajaţi, iar sîrbii ortodocşi au fost ucişi în masă. Mişcarea catolico-fascistă a Croaţiei, ustaşii, au colaborat cu puterea de ocupaţie catolică. Este cunoscut faptul că episcopul Stepinac a iniţiat coordonarea acestei colaborări. El însuşi a raportat papei că 250.000 de sîrbi au fost convertiţi cu forţa la religia catolică. Din populaţia de două milioane de ortodocşi din Croaţia au fost ucişi cca 600.000. Alţii evaluează cifra la 800.000. Nu numai evreii şi alte minorităţi etnice au fost ucişi, ci şi alte grupuri care făceau parte din populaţia proprie şi aveau o altă convingere de credinţă.

La intrarea trupelor germane în Polonia, a avut loc un masacru printre protestanţii germani. „ Baia de sînge din Bromberg” a devenit o noţiune. Pe atunci se vorbea că peste 40.000 - în principal bărbaţi - au fost măcelăriţi în zonele cu o administraţie poloneză. După toate cercetările, apelul pentru aceasta a fost lansat de la amvoane. Acum însă numărul morţilor este evaluat la mai puţin.

Nu este greu de înţeles ce a vrut să zică Hitler cu exprimarea: „ Pentru alcătuirea unei mişcări puternice, am nevoie de catolicii din Bavaria şi de protestanţii din Prusia. Celelalte vin mai tîrziu. ” (K. Deschner, Ein Jahrhundert der Heilsgeschichte, partea I, pag. 360) Şi teologii evanghelici conducători au lucrat în contradicţie cu „ biserica recunoscută ”. În loc să beneficieze de binecuvîntarea veşnică a lui Dumnezeu, ei au fost împovăraţi cu un blestem temporar. Ce ar fi venit mai tîrziu, noi am fi aflat la victoria lui Hitler. După acţiunea de curăţire a evreilor, a minorităţilor şi a adversarilor politici, ar fi urmat şi a doua, adică a protestanţilor.

Încă în 9. aprilie 1945, cu o lună înaintea încheierii războiului, a fost ucis pastorul lutheran Dietrich Bonhoeffer, în Flössenberg, după o şedere în închisoare de doi ani, la comanda personală a catolicului Himmler. Grupurile protestante de tineret erau interzise în al treilea Reich. Prima dată ar fi simţit acest lucru oratorii bisericii protestante, care s-au exprimat deschis împotriva dictaturii naţional-socialiste, apoi toţi credincioşii din bisericile libere şi din comunităţi. Conştiinţa de sine a bisericii catolice şi a conducătorilor acesteia, şi anume convingerea că în afara acestei credinţe nu are dreptul la existenţă nici o altă credinţă, cauzează moartea tuturor celorlalţi. Trebuie să amintim, cu respect, că şi de partea catolică a fost o trezire adevărată a conştiinţei, persoane individuale ridicîndu-şi glasul împotriva nedreptăţii.

După aceste fapte putem să ne întrebăm dacă ar mai fi existat astăzi în Europa vreo biserică protestantă sau alte comunităţi libere, sub o dominaţie germano-hitleristă. În special iezuiţii angajaţi şi organizaţiile lor voiau sa îi prezinte papei, de la reformaţie încoace, singura „ biserică sfîntă, catolică şi apostolică ”, după cum este formulat în mărturisirea de credinţă catolică. „ Papa Benedict al XV-lea i-a numit în 1915, în plină pace a Cetăţii (!), pe credincioşii ‘sectei evanghelice’ ca ‘trimişi ai Satanei’ , care au ridicat ‘amvoane ale ciumei’ , iar pe slujitorii lor spirituali ‘hoţi şi pungaşi.’ ” (O. Markmann, Irrtümer der katholischen Kirche, pag. 22). De neînţeles este citatul următor: „ Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt susţinea în revista ‘Oglinda predicatorilor’ : ‘Noi nu vom fi judecaţi dacă cerem uciderea protestanţilor; este ca şi cum am cere pedeapsa cu moartea pentru pungaşi, ucigaşi, falsificatori şi revoluţionari.’ ” (E. Paris, The secret history of the Jesuits, pag. 35).

Poziţia bisericii catolice în cel de-al doilea război mondial se poate cita din multe documente, aşa este şi citatul care urmează. În 3. mai 1945, Vaticanul a dat o declaraţie în presa spaniolă din Madrid, prin generalul Franco, cu ocazia morţii lui Hitler: „ Adolf Hitler, fiul bisericii catolice, a murit apărînd creştinismul. De aceea se înţelege că nu se găsesc cuvinte pentru deplîngerea morţii sale, fiindcă s-au găsit atît de mulţi care au lăudat viaţa lui. Deasupra rămăşiţelor pămînteşti stă chipul lui biruitor şi moral. Cu palmierul martirilor, Dumnezeu să-i dăruiască lui Hitler laurii biruinţei sale. ” (E. Paris, The secret history of the Jesuits, pag. 163).

Mulţi care au strigat „ Heil Hitler! ” , nu au ştiut ce au făcut cu adevărat. Dar demnitarii religiei nu ar fi trebuit să ştie acest lucru? Totuşi ei au întins braţul şi au mărturisit cu salutul „ Heil Hitler” că acum mîntuirea vine de la Hitler, şi nu de la Dumnezeu. Aceasta am trăit-o şi eu fiind născut în anul 1933. Deseori am privit paradele de marş ale trupelor! Totul suna aşa de puternic cînd se striga cu atîtea voci „ Sieg Heil! Sieg Heil!

Tîrziu, odată cu prăbuşirea dictaturii lui Hitler, mulţi şi-au dat seama că au făcut parte dintr-o generaţie de război dusă în eroare, înşelată, trişată. Publicarea atrocităţilor şi descoperirea ulterioară a holocaustului evreilor au făcut ca multora să le piară graiul. Astăzi mai există oameni care tăgăduiesc aceste fapte numai din cauză că ei nu pot să rînduiască în mintea lor aceste atrocităţi care au dus pînă la gazarea bărbaţilor, a femeilor şi a copiilor nevinovaţi. În Numele lui Dumnezeu şi al poporului german s-au făcut în sec. al XX-lea cele mai groaznice crimeŞi astăzi mai răsună cuvintele propagandistice din timpul naziştilor în urechile multora. Unii îşi aduc aminte cum s-a proclamat, prin aclamaţii puternice: „ ... şi o credinţă pentru toată lumea ...” Pe cureaua soldaţilor era scris „ Dumnezeu este cu noi! Ce batjocură!

Peste 55 de milioane de oameni au fost „ arşi” în cel de-al doilea război mondial, dar instigatorii propriu-zişi au rămas nepedepsiţi. „ Cardinalul Frings din Köln, care, într-o emisiune radiofonică din 16. decembrie 1945 şi-a exprimat dorinţa de a vedea Apusul impregnat de creştinism, care înseamnă desigur de catolicismul roman, a cerut în mod public, el fiind primul care a făcut-o în Germania, la Bonn, de ziua catolicilor, în 23. iunie 1950, reînarmarea Germaniei şi o pace bazată pe ‘ordinea lui Dumnezeu’ ! Astfel episcopul Muench, ca şi papa Pius al XII-lea, a cerut într-o pastorală ‘clemenţă’ pentru criminalii de război germani. În 1951 el a primit, din mîna preşedintelui R.F.G., Marea Cruce de Merit a R.F.G Şi a fost numit cardinal de către papa Ioan al XXIII-lea.” (K. Deschner, Abermals krähte der Hahn, pag. 647-650).

Foarte relevant este şi citatul următor: „ După prăbuşirea regimului catolic, mănăstirile din străinătate ale franciscanilor au devenit locuri de refugiu în masă ale criminalilor, în Austria la Klagenfurt, în Italia la Modena, dar şi în Franţa.” (K. Deschner, Abermals krähte der Hahn, pag. 625). După cum se vede, ei au cunoscut bine şi au ştiut unde să găsească nu numai uşi deschise, ci şi braţe deschise. Chiar şi aghiotantul francez al criminalului de război Klaus Barbie, măcelarul din Lyon, Paul Touvier, a fost prins într-o mănăstire catolică, în care a trăit bine mulţi ani.

După înfrîngerea armatei germane la Stalingrad, papa a încercat să atragă Statele Unite de partea lui pentru a lupta împotriva bolşevismului. Singura condiţie pe care a pus-o preşedintele american Roosevelt a fost: capitularea lui Hitler. Papa l-a implorat ca să cedeze din cauza lucrurilor care erau în joc. Dar de data aceasta, el s-a văzut în faţa unui dictator avid de putere, fanatic şi surd. Episcopii catolici, care şi-au manifestat solidaritatea cu Adolf Hitler, în martie 1933, la conferinţa din Fulda, au spus, în 1945, ceva cu totul deosebit şi au introdus o strategie nouă pentru a ajunge la ţinta secretă a unei Europe unite pe plan politic şi religios.

Ceea ce nu s-a reuşit cu puterea războiului va deveni realitate în scurt timp pe calea diplomatică. În timp ce milioane de oameni, emigranţi, prizonieri de război aflaţi în lagărele de lucru trebuiau să suporte consecinţele războiului, clerului nici nu i-a păsat de aceştia cînd şi-a îndreptat iarăşi steagul după direcţia vîntului. Cei nevinovaţi au suferit, iar cei vinovaţi erau în siguranţă şi îşi jucau rolul mai departe.

La Conciliul Vatican II (1962-1965) linia direcţională a fost stabilită din nou. Bisericile protestante nu au mai fost blestemate şi însemnate ca disidente, ci ca fraţi care s-au despărţit dar care sînt primiţi acum cu braţele deschise. Contrareforma s-a încheiat. Ciudat este însă că nici unul din blestemele care au fost pronunţate împotriva protestanţilor, mai ales la Conciliul din Trient, nu a fost luat înapoi. Pînă astăzi nu s-a cerut încă nici o scuză faţă de evrei, protestanţi şi credincioşi de altă convingere din partea papei şi a bisericii.

Domnitorii de la Roma nu au ţinut cont, niciodată, de viaţa altora. Cine stătea în calea pretenţiilor asupra puterii, fie copii sau oameni maturi, fie duşmani politici sau religioşi, erau înlăturaţi. Nero, Diocleţian, Constantin şi alţii au făcut începutul. Această tendinţă a continuat mai tîrziu la papii romani. Cine nu s-a supus a fost prigonit şi ucis, indiferent dacă era vorba de păgîni, de evrei sau de creştini de altă convingere, a căror crimă consta doar în faptul că nu s-au supus bisericii romano-catolice.

Constantin este întemeietorul propriu-zis al „ Bisericii imperiale ” romane şi al executării brutale a puterii de către aceasta. El ar fi văzut o cruce de foc pe cer şi, pe lîngă aceasta, un text scris: „ Cu semnul acesta vei birui.” Acest ucigaş, care în familia sa a ucis pe Licinius şi Bassanius, cumnaţii săi, pe nepotul său, apoi pe fiul lui Licinius, pe socrul său, Maximilian, pe fiul său, Crispus şi pe propria sa soţie, Fausta, era în acelaşi timp un politician abil. Pentru el biserica era un factor de putere, de care s-a folosit. Dar el i-a lăsat şi pe păgîni să se afirme. Începînd cu timpul acela, din prigoană şi din crime a rezultat biserica imperială creştino-păgînă. Cu numai 70 de ani mai tîrziu, Augustin a slăvit biserica aceasta considerînd-o „ stat dumnezeiesc” . Pentru el Satana era legat. Dar aici era o realitate contrarie: el abia atunci a fost dezlegat.

Ziua de naştere a zeului Soare a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu. Jupiter, Diana şi celelalte zeităţi au fost date jos, Petru, Maria şi alţii au fost declaraţi sfinţi şi ridicaţi în slavă. În fond, atunci a avut loc o prelucrare deplină a cultului zeilor greco-romani de către „ creştinismul” acesta în formare. Zeii păgîni au fost schimbaţi cu sfinţii şi patronii apărători. Populaţia a fost forţată să se supună acestei puteri politico-religioase. Cine nu a vrut să se supună sau cine nu a putut să se supună, din cauza conştiinţei, a fost înlăturat. Colaborarea dintre stat şi biserică nu îngăduia altor creştini nici o şansă. Fie în viaţa comercială sau în profesii, fie în cadrul breslelor - boicotul şi prigoana erau, peste tot, la ordinea zilei.

Abia atunci cînd papa şi biserica romană se vor scuza pentru moartea a milioane de oameni care prin manevrele lor au fost expulzaţi din viaţa aceasta, vor avea dreptul să vorbească despre „ protecţia vieţii celor nenăscuţi” . Viaţa care nu s-a născut încă trebuie protejată, iar viaţa care s-a născut deja a fost şi este animal de vînat! Nu au făcut chemări pentru cruciade chiar papii şi nu i-au binecuvîntat ei pe soldaţii plătiţi, nepăsîndu-le însă de viaţa acestora? S-a ţinut cont în cruciadele sau războaiele religioase de femeile gravide şi de copii, în general, de viaţa omenească? Ce fatalitate, dacă chiar în apropierea mănăstirilor sînt scoase schelete de copii la lumina zilei!

În „ Catehismul catolic pentru adulţi” , la pagina 256, biserica este declarată un sacrament. Faptul că în biserica catolică există şapte sacramente, în general, se cunoaşte, dar ca şi biserica să fie un sacrament, este ceva nou. Citat: „ Biserica-sacrament al Duhului. Greutăţi cu biserica. La întrebarea în legătură cu locul Duhului Sfînt, mărturisirea de credinţă a bisericii răspunde: ‘Cred în unica biserică sfîntă, catolică şi apostolică’ . Biserica mărturiseşte, aşadar, că Duhul lui Isus Hristos lucrează continuu în ea şi prin ea, de-a lungul istoriei. Ea crede că este locul sfînt, chiar sacramentul, semnul şi unealta lucrării Duhului Sfînt.

Între mărturisirea cu buzele şi realitate există o diferenţă ca de la cer la pămînt. Nu Duhul lui Hristos a fost cel care a lucrat atît de brutal în istoria bisericii. Pentru că şi în biserică este cunoscut tot ce s-a întîmplat în lume la îndemnul şi indicaţiile acesteia, trebuia ca poziţia bisericii să fie exprimată în acest catehism catolic pentru adulţi: „ Nici o altă exprimare de credinţă nu produce atîta contrazicere, ba chiar duşmănie, ca aceasta. Mulţi catolici activi au probleme cu biserica. Nu puţini zic: ‘Isus, da - biserica, nu!’ Obiecţia principală împotriva bisericii sună: ea a trădat de-a lungul istoriei, mesajul original al lui Isus. Pentru că Isus - astfel se spune - a fost sărac şi a intervenit pentru cei săraci; biserica însă este bogată, pactizează cu cei bogaţi şi puternici şi a capitulat în faţa problemei sociale. Isus a predicat iubirea pînă la iubirea duşmanului; biserica dimpotrivă, este intolerantă şi îi prigoneşte pe adversarii ei cu brutalitate, aşa cum arată inchiziţia. Ce să spună un catolic în legătură cu ‘registrul acesta de păcate’ ? El nu trebuie să înfrumuseţeze sau să retuşeze nimic. Chiar biserica, care vesteşte iertarea păcatelor, crezînd în iertarea lui Dumnezeu, poate să-şi mărturisească propria vină, precum papa Hadrian al VI-lea, în parlamentul de la Nürnberg (1522/1523), sau papa Paul al VI-lea în timpul celui de-al II-lea Concil al Vaticanului (1962-1965). Creştinul nu trebuie să tăgăduiască părţile umbrite din istoria bisericii.

La Dumnezeu nu va fi aşa de simplu cum este scris în catehismul catolic. Iertare poate să existe numai acolo unde se produce o pocăinţă adevărată. EL nu va ierta atrocităţi, ci va răzbuna sîngele nevinovat (Apoc. 6, 9-10; Apoc. 18, 7-8), pentru că acestea s-au întîmplat cu voie. Dacă nu ar mai urma o prigoană pentru creştini, am putea privi acest capitol ca rezolvat. Dar conform profeţiei apocaliptice, acum vine unirea politico-religioasă, apoi vin boicotul şi prigoana, „ ... şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde” (Apoc. 13, 17). Aşa cum s-a întîmplat cu evreii din timpul celui de-al treilea Reich şi mai înainte, tot aşa se va întîmpla şi cu creştinii biblici într-un timp scurt de prigoană. Crima lor va consta în faptul că ei nu vor face parte dintr-o denominaţie creştină oficială, astfel nu vor face parte din Conciliul Mondial al Bisericilor sau din biserica romană. Ei vor fi priviţi ca instigatori şi nu vor fi suportaţi de societate. Dacă pentru obţinerea unui serviciu trebuie menţionată religia, se poate, de exemplu, lua imediat o decizie în legătură cu primirea sau neprimirea unui serviciu de către cineva. Vor reuşi atunci politicienii să mai protejeze onoarea şi viaţa cuiva, mai ales a celor de altă convingere şi credinţă?

Pentru confirmarea acestui cuvînt biblic trebuie să spunem că această împărăţie este numită în Biblie, „ fiara” care a primit prin sabie, o rană (Apoc. 13, 14). Sabia Duhului este Cuvîntul lui Dumnezeu, iar reformatorii au provocat acestei puteri o rană mortală cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Din cauza aceasta ei erau priviţi ca slujitori ai Satanei, de asemenea, şi pentru că însemnau un deranj, chiar un pericol pentru această putere mondială. Dar aşa cum s-a anunţat prin profeţia biblică, această rană se va vindeca din nou şi toată lumea se va mira de acest lucru (Apoc. 13, 12). Acest proces de vindecare a avansat deja foarte mult.

Toate bisericile protestante şi comunităţile libere au încercat, la începutul lor, să pună vestirea Evangheliei în centrul mişcării lor. Astăzi însă celor mai mulţi le-au rămas doar tradiţiile moştenite. Conducătorii denominaţiilor sînt orbi din punct de vedere spiritual şi nu observă încotro merge drumul lor. Nici cei care fac parte din grupurile fundamentaliste nu au o privire clară, încît să poată rîndui profeţia biblică actuală în lumina Cuvîntului descoperit. Unii au deviat în „ demitizări” , alţii în „ teoria de eliberare liberală” Şi la protestanţi a mai rămas doar un creştinism cu numele, un botez şi o cununie creştinească. Numai un număr foarte redus de oameni au avut o experienţă cu Hristos şi pot fi rînduiţi, în mod biblic, ca drept creştini.

Înainte de Conciliul „ Vaticanum Secundum” , în anul 1960, papa Ioan al XXIII-lea a creat un secretariat pentru probleme ecumenice sub conducerea cardinalului Augustin Bea. S-a depus o întreagă muncă; formulările au fost corelate cu exprimările tuturor bisericilor pentru ca fiecare din ele să-şi audă, în continuare, propriul limbaj şi pentru a putea să treacă cu vederea diferendele care nu pot fi depăşite. În „ Lexiconul pentru teologie şi biserică” , vol. 13, de la pag. 12 pînă la 26, Herder scrie, pe înţelesul tuturor, despre Conciliul Vatican II, referitor la tema „ Ecumenismul şi unirea” , temă despre care toţi ar trebui să ia cunoştinţă:

Secretariatul este o putere cu autoritate papală, un canal făcut pentru comunicare şi un mijloc care ajută tuturor formelor de colaborare pentru ca să se realizeze unirea. De la o astfel de înţelegere a plecat şi Paul al VI-lea cînd, fiind în funcţia de cardinal, a luat parte, în Domul din Milano, la 7.06.1963, la funeraliile lui Ioan al XXIII-lea şi a vorbit despre ‘Universalitatea credinţei catolice’ şi despre ‘Ecumenismul bisericii catolice’ . Pentru el ‘Ecumenismul catolicizării’ a însemnat unitatea în toate domeniile, cu mari posibilităţi de dezvoltare într-un nou capitol al istoriei bisericii.

Celelalte comunităţi creştine se străduiesc să aibe o recunoaştere reală a fraţilor despărţiţi şi a moştenirii lor creştine. Aceasta înseamnă luarea în considerare a tuturor ‘urmelor’ şi ‘elementelor’ bisericii, care prin harul lui Dumnezeu, sînt vii şi au stabilitate la fraţii despărţiţi, prin aceasta întîmplîndu-se, ca aceştia - chiar într-o măsură diferită - în realitate, să facă parte din biserică, chiar dacă nu într-un număr deplin.

În următorul capitol (§7) se vorbeşte numai despre dezbinări şi despărţiri. Din cauza ‘slăbiciunilor omeneşti’ , din necunoaştere reciprocă şi din cauza înstrăinării în cadrul turmei lui Isus Hristos s-au ivit certuri, s-au desprins părţi din biserică şi au înfiinţat grupuri independente. Pentru că biserica poate fi numai una - ‘nu poate să existe o altă biserică pe lîngă aceea condusă de urmaşul lui Petru, care vrea ca aceasta să fie singura şi adevărata biserică.’ Nici o biserică despărţită de scaunul lui Petru nu este, în acelaşi timp, ascultătoare şi bisericii vizibile, şi celei cereşti. - În § 8 se subliniază faptul că necesitatea unităţii cu Capul, nu exclude pluralitatea în cadrul trupului. O prea mare uniformizare ar desfrumuseţa trupul. De aici importanţa propriei tradiţii, mai ales la bisericile onorabile ale Orientului. Cu cît este mai mare diferenţa, cu atît mai mult este necesară o singură autoritate.

Cine trăieşte cu o credinţă bună într-o biserică despărţită nu este considerat de biserica adevărată ca străin (§9). Dar el duce lipsă de unele mijloace mîntuitoare, mai ales de conducerea prin institutul de învăţămînt, care ajută la păstrarea desăvîrşită a credinţei şi a obiceiurilor. Despărţirea este dăunătoare atît în interior, cît şi în exterior, pentru creşterea familiei lui Hristos. De aceea dorinţa Conciliului este ca toţi ‘disidenţii’ , care sînt îngrijoraţi de unitatea deplină a turmei lui Hristos, să vină într-un ţarc (§10). Dar trebuie să se dea atenţie moştenirii comune şi legăturii duhovniceşti încă valabile: ‘Noi am rămas fraţi.’

În urma ereziilor din trecut, care au fost întreprinse de ambele părţi, fraţii unui popor creştin au mers în diferite părţi, iar drumurile lor s-au despărţit. În duhul pocăinţei şi al ispăşirii tuturor creştinilor se va întîmpla ca toţi să fie uniţi într-o singură casă părintească ”(§31).

Creştinii trebuie să formeze un front comun împotriva ateismului şi împotriva comunismului pătrunzător ”(§35).

Toate părţile echivalente ale bisericii ar trebui să crească împreună sub un singur Cap, care nu este nici oriental şi nici occidental, ci este părintele tuturor” (§47).

Acum urmează condiţiile concrete ale reunificării, descriindu-se drumul spre aceasta. Orientalii trebuie să ştie că dacă vor să se ataşeze şi să-şi reocupe locul, nu trebuie să li se ceară reîntorşilor mai mult decît este nevoie, adică să devină membrii ai bisericii (§48). Fără a tăgădui ereziile, ei trebuie să depună într-o formă simplă o mărturie referitoare la credinţa care cuprinde şi recunoaşterea unirii bisericii. Orientalilor li se va recunoaşte dreptul disciplinei lor proprii (§50). Închinările lor sînt valabile, şi ei au voie să le practice în continuare (§51).

Să vorbim deci cu fraţii noştri această limbă evanghelică, pe care ei o înţeleg şi care îi emoţionează. Să le spunem că slujba lui Petru este o diaconie, o însărcinare pastorală, o slujbă pe care a primit-o conducătorul apostolilor lui Hristos, nu pentru a domina cu putere, ci pentru a îndruma turma lui Hristos, pentru că împuternicirea dreaptă a lui Petru este rînduită conform unei însărcinări pastorale În biserică, acesta este tabloul păstorului suveran, care-i atrage într-un mod deosebit pe fraţii despărţiţi şi care numai prin dragoste îi conduce cu mîini tari înspre adăpostul lui Hristos, care este biserica catolică.

Cuprins
  1. Cuvânt înainte
  2. Introducere
  3. Pe poziţia de cercetare - Cercetare spirituală actuală
  4. Creştinismul primar şi epocile următoare
  5. Constatare tragică - Începutul istoric al nenorocirii
  6. Pretenţiile nefondate ale papilor
  7. Cine este Maria?
  8. Ce este cultul Mariei?
  9. Reforma - Un nou început
  10. Dumnezeirea
  11. Mărturia proprie a lui Dumnezeu
  12. Trupul duhovnicesc al Lui Dumnezeu
  13. Slava Domnului
  14. Ieşit de la Dumnezeu
  15. Numele Domnului
  16. Comparaţii folositoare
  17. Isus este Domnul
  18. Cine Îl mărturiseşte pe Isus ... Mărturie adevărată sau falsă?
  19. Omul Isus Hristos
  20. Botezul
  21. Cina
  22. Căderea în păcat
  23. Neprihănirea
  24. Înnoirea şi naşterea din nou
  25. Sfinţirea
  26. Botezul cu Duhul Sfânt
  27. Alegerea - Alegerea dinainte
  28. O zi la Dumnezeu - O mie de ani
  29. Împărăţia romană mondială şi însemnătatea ei deosebită în timpul sfârşitului
  30. Concluzii Şi numărul tainic 666
  31. Cuvânt de încheiere
 
Adrese similare: