EVANGHELIA.RO„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”
   
   
 
 
 
Biblia
Predici
Ewald Frank
William Branham
Despre noi
Contact
Prima pagină
 
 
 
 
 
Transmisiuni directe
    Adunarea din Krefeld
Sâmbătă 01.06.2019 - 20:15
    Adunarea din Krefeld
Duminică 02.06.2019 - 10:45

Întâlniri recente
Krefeld, 4 mai 2019
Krefeld, 5 mai 2019

 
Apocalipsa - o carte cu sapte peceti?

Între trâmbiţa a şasea şi a şaptea este cap. 10, aşa cum între pecetea a şasea şi a şaptea este intercalat cap. 7. Cu cap. 10 ne vom ocupa mai detaliat. Este important ca desfăşurarea în timp a evenimentelor să fie rânduit ă corect. De o mare însemnătate sunt întotdeauna «noţiunile cheie» din care rezultă starea problemei propriu-zise, adică evenimentul descris.

Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.” (vers. 1).

În textul original există numai un singur Cuvânt pentru înger şi mesager (AGGELW). Dacă Domnul se arată sau ne este arătat ca Înger, atunci este întotdeauna în legătură cu un mesaj o înştiinţare, un anunţ. şi slujitorii trimişi de El care au de adus un mesaj deosebit, sunt denumiţi în Sfânta Scriptură îngeri sau mesageri, ca şi El (Hagai 1, 13; Mal. 3, 1; Luca 7, 27; Evrei 13, 2; Apoc. 2+3, ş. a.) În partea a doua a vers. 1 din Mal. 3, venirea Domnului oştirilor este anunţată ca „Înger al legământ ului care intră în Templul Său”. Tot aşa este denumit şi precursorul Lui, ca „Îngerul Său”. Atunci când El este arătat înconjurat de curcubeu, aceasta se întâmplă în legătură cu legământul. Curcubeul este întotdeauna un semn al legământ ului între Dumnezeu şi oameni (Gen. 9, 8-17).

Chipul vizibil al Domnului Dumnezeu este cunoscut încă din grădina Eden. În chipul acesta El a venit pe muntele Sinai la încheierea legământ ului cu Israelul. De atunci El este denumit şi ca Înger al legământ ului sau Îngerul înaintea feţei Lui (Isa. 63, 9). Despre Moise ne este spus:

Peste patruzeci de ani, i s-a arătat un înger în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug. Moise, când l-a văzut, s-a mirat de arătarea aceasta; şi, pe când se apropia să vadă ce este, a auzit glasul Domnului, care i-a zis: ‘EU sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov.’ ” (Fap. 7, 30-32).

El (Moise) este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul, care i-a vorbit pe muntele Sinai, şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă.” (vers. 38).

În ultima carte a Vechiului Testament, în Mal. 3, 1, ni se spune: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor.” Prima parte a acestui text s-a împlinit prin slujba lui Ioan Botezătorul; aşa o găsim confirmată în Noul Testament (Mat. 11, 10; Marc. 1, 2; Luca 7, 27). Partea a doua, cu solul legământ ului, se împlineşte apoi cu Israelul, după cum reiese din context.

Este de observat că Domnul nu este denumit îngerul legământului în nici un text din Vechiul sau Noul Testament în legătură cu Biserica noutestamentară, ci numai în legătură cu poporul Israel cu care a încheiat legământul pe muntele Sinai (Rom. 9, 4).

Noul legământ cu Biserica noutestamentară nu a fost încheiat de Domnul Dumnezeu ca Înger, ci de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut trup. Atunci când El a încheiat legământul cel nou în sângele Său cu poporul Lui (Mat. 26, 26-28), faţa Lui nu a strălucit ca soarele. Atunci când El a purtat păcatele lumii a fost omul durerii, nu avea frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă (Isa. 53). Pe Golgota nu era curcubeul deasupra Lui, ci era o cunună de spini.

Pentru cunoaşterea corectă a capitolului 10, ţinem cont de toate detaliile care sunt de o mare însemnătate. Atunci Domnul nu va veni din cer ca Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul lui David, ci ca un Înger puternic învăluit într-un nor şi înconjurat de curcubeu, care este semnul legământ ului. Faţa Lui străluceşte ca soarele (Mat. 17, 2; Apoc. 1, 16). Aici constatăm că Domnul nu este însoţit de îngeri sau de gloata răscumpărată. În cazul acesta El vine singur şi lasă ca glasul Lui să răsune ca un glas de leu. Aşa cum Iosif s-a făcut de cunoscut a doua oară fraţilor lui, când nu a fost nimeni acolo (Gen. 45; Fap. 7, 13), aşa va lăsa Domnul Mireasa Lui pentru momentul acesta singură la masa nunţii în cer, va coborîsingur şi se va face de cunoscut fraţilor Săi, iudeilor, pentru a doua oară.

În timpul acesta cartea tainică, care până în timpul sfârşitului a rămas închisă şi pecetluită (Dan. 12, 4; Apoc. 5), este deja deschisă în mâna Lui. Aceasta înseamnă că evenimentul din cap. 10 poate avea loc abia după deschiderea peceţilor şi a cărţii tainice.

În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ.” (10, 2). Domnul este proprietarul de drept al tuturor lucrurilor create de El. EL este denumit (Ps. 82, 8) şi proprietar-moştenitor peste toate neamurile. Aici în cap. 10 El vine şi pretinde înaintea începerii împărăţiei de o mie de ani tot ce-I aparţine. Deja la Iosua putem citi despre această importanţă simbolică: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise.” (Iosua 1, 3).

Voia originală a lui Dumnezeu era să transmită oamenilor stăpânirea peste pământ. Dar prin înşelarea plină de răutate a Satanei prin şarpe, oamenii au fost deposedaţi de această onoare înaltă, ajungând împreună cu întreg pământul sub domnia Satanei. În vremea când Hristos era pe pământ, Satana i-a oferit toate împărăţiile lumii. EL a refuzat pentru că mai întâi trebuia răscumpărat omul şi creaţia întreagă de către El. Din cauza aceasta a fost vărsat sângele pentru răscumpărare şi împăcare aici pe pământ. Noi vom fi aşezaţi pe locul nostru care ne este rânduit ca moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Hristos.

Domnul, căruia Îi aparţine pământul şi marea, Îşi aşează deci picioarele Lui pe acestea, pentru a arăta că El începe să domnească.

... şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.” (vers. 3).

Cele şapte tunete nu răsună acum, cum cred unii, ci abia în contextul în care ne este descris aici. Nici descoperirea şi nici împlinirea lor nu are nimic de-a face cu Biserica-Mireasă. Ceea ce au vorbit cele şapte tunete nu va fi descoperit, ci va fi împlinit de Dumnezeu. Este imposibil să se refere la una din venirile sau revenirea lui Isus Hristos. Timpul exact, ora şi ziua nu le va afla nimeni, dar cei ce aparţin de Biserica-Mireasă Îl vor întâmpina pe Mire. Toate discuţiile şi predicile despre cele şapte tunete nu sunt de la Dumnezeu.

Noţiunea de „leu” folosită pentru Domnul, nu este pusă niciodată în legătură cu Biserica noutestamentară. Abia la deschiderea cărţii tainice, El se prezintă ca Leul din seminţia lui Iuda care a biruit totul (Apoc. 5, 5). Diferitele texte din Cuvântul profetic unde apare Cuvântul-cheie „răcneşte”, descris ca în Apoc. 10, aruncă o lumină puternică asupra acestui eveniment în legătură cu Israelul:

Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel Sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinţei Lui; va striga, ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului ...” (Ier. 25, 30b).

Ei vor urma pe Domnul, ca pe un leu care va răcni; căci El însuşi va răcni, şi copiii vor alerga tremurând de la apus” (Osea 11, 10).

Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel." (Ioel 3, 16).

Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi vârful Carmelului este uscat.” (Amos 1, 2).

Atunci când Domnul va pune picioarele Lui pe mare şi pe pământ după încheierea slujbei celor doi prooroci şi glasul Lui va răsuna, cei 144.000 de pecetluiţi se vor afla pe muntele Sionului (Apoc. 14, 1).

Abia în momentul în care Domnul va răcni ca un leu, cele şapte tunete nu şapte predicatori vor face să se audă glasurile lor.

Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: ,Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus! ” (Apoc. 10, 4).

Ce au vorbit cele şapte tunete nu a fost preluat de cartea proorociilor nu a fost scris, astfel nu este o parte din Sfânta Scriptură, a Cuvântului lui Dumnezeu care trebuie citit, predicat, auzit şi crezut (Apoc. 1, 3). Amin. Vestitorii sunt datori numai faţă de Cuvântul scris al lui Dumnezeu (2. Tim. 4, 1-5). Chiar şi descoperirea tuturor tainelor se referă numai la Cuvântul scris. „Cele nescrise” rămân o taină a lui Dumnezeu, care va face la timp ceea ce a hotărât şi a vorbit El (Deut. 29, 29). La darea legii din Exod 20, în Iov, în Psalmi, în Ioan 12 şi în Apocalipsa ne este descris glasul lui Dumnezeu ca lovituri de tunet.

Cei ce adaugă ceva la mărturia încheiată a Scripturii, chiar şi la Apocalipsa, sunt ameninţaţi că vor trece prin necazul cel mare şi vor trebui să sufere urgiile care vor veni peste ei (Apoc. 22, 18-19). Fiecare speculaţie şi aceea despre cele şapte tunete rămâne ceea ce este, şi anume o presupunere. Tot ce este predicat şi scris despre această temă este inutil şi rezultă din închipuirea proprie. În realitate nu ştie nimeni ce conţinut au cele şapte tunete. Domnul Dumnezeu a rânduit totul astfel, şi evenimentul acesta l-a ţinut ascuns în ştiinţa Lui dinainte. şi în cazul acesta Dumnezeu va fi propriul Său interpret: EL va permite ca totul să se întâmple conform desfăşurării rânduit e de El însuşi.

Un alt Cuvânt-cheie la acest eveniment puternic, este jurământul exprimat. „Şi îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor.” (10, 5-7).

Conform capitolelor 8 şi 9 primii şase îngeri sunaseră deja din trâmbiţele lor. Trâmbiţarea care va urma, a îngerului al şaptelea, este anunţată în mod deosebit, pentru că atunci se întâmplă ceva ieşit din comun. Formularea vechitestamentară „robilor Săi proorocilor” arată că aici este vorba despre Israel şi nu despre Biserica noutestamentară, altfel ar fi aici formularea „apostolilor şi proorocilor Săi” (Ef. 3, 5 ş. a.).

Proorocul Daniel a avut voie să vadă sfârşitul timpului din urmă, la fel şi pe Îngerul care făcuse jurământul. El a întrebat: „‘Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?’ şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului Sfânt va fi zdrobită de tot.” (Dan. 12, 6+7).

Asemănarea acestor două texte nu poate fi trecută cu vederea şi nu are voie să fie ignorată. În timpul lui Daniel îngerul a ridicat ambele mâini pentru că nu era încă deschisă cărticica în mâna Sa şi a jurat pe Cel ce este veşnic viu. În Apocalipsa, El ridică numai mâna Sa dreaptă spre cer pentru că în mâna cealaltă se afla cartea tainică, şi jură pe Cel ce este veşnic viu. Proo-rocului Daniel i se descoperise că de la momentul jurământului amintit şi până la sfârşit, atunci când puterea distrugătorului poporului Sfânt este la sfârşit, ar mai fi trei ani şi jumătate. Lui Ioan i s-a spus: „Nu va mai fi nici o zăbavă.” Ambele sunt corecte. Din momentul acela începe numărătoarea inversă până la sfârşitul acestei civilizaţii.

Domnul vine deci ca Înger al legământ ului şi răcneşte ca un leu, însă după aceasta El se descoperă celor 144.000 ca Miel, prin care este arătată răscumpărarea lor. Deja la deschiderea cărţii, noi L-am văzut ca Leu şi ca Miel (cap. 5, 5+6). Atunci aleşii din Israel vor privi înspre Cel pe care L-au străpuns (Zah. 12, 10). După încheierea slujbei celor doi prooroci, ei se află în plinătatea numerică pe muntele Sionului. În timpul când Israelul Îl recunoaşte pe Mesia, ei văd intenţiile puterii Anticristului şi legământul dintre el şi Israel va fi rupt (Dan. 9, 27).

După aceasta mai sunt trei ani şi jumătate din necazul cel mare până la sfârşitul acestei epoci. Conform Apoc. 11, 15, trâmbiţa îngerului al şaptelea despre care se spune în cap. 10, conţine vestirea domniei împărăteşti, de aceea este vorba despre „glasul” îngerului al şaptelea. Primele şase conţin numai judecăţi nici o vestire, nici un glas.

Aşa de sigur cum prin „vocea” îngerului al şaptelea s-au făcut de cunoscut toate tainele prin care Biserica-Mireasă este adusă la desăvârşire, până la chemarea de la miezul nopţii: „Iată Mirele, ieşiţi să-L întâmpinaţi!”, tot aşa urmează şi sunetul trâmbiţei a şaptea pentru vestirea domniei împărăteşti.

Îngerul al şaptelea pentru Biserică aduce conform Apoc. 3, 11-22 ultimul mesaj de restituire. Prin slujba lui au fost descoperite toate tainele din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise până la Apocalipsa. În Apocalipsa 10 nu este scris despre multele taine din Cuvânt care vor fi descoperite şi încheiate în legătură cu cel „... care va suna din trâmbiţa lui ...”, ci despre singura „taină a lui Dumnezeu”, care este Hristos (Col. 2, 2b-3), în care se află toată împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu şi care va ajunge atunci la desăvârşire. În felul acesta El a transmis aceasta cu încredere robilor Săi, proorocilor din Vechiul Testament, apostolilor şi slujitorilor din Noul Testament.

Această taină a lui Dumnezeu i-a fost descoperită de la început Bisericii, aşa cum relatează Pavel: „şi fără îndoială mare este taina evlaviei ... ‘Cel ce a fost arătat în trup ...’” (1. Tim. 3, 16 ş. a.). Numai Israelul nu a putut să vadă. Dar atunci se va întâmpla ca această taină de necuprins a lui Dumnezeu în Hristos, Mesia al lor, să fie recunoscută de ei. Abia în timpul respectiv li se va descoperi, iar măhrama care se află peste inimile lor (2. Cor. 3, 15-16), va fi înlăturată. Atunci când îngerul al şaptelea, cum este anunţat în cap. 10, va trâmbiţa în Apoc. 11, atunci se va întâmpla. Atunci va fi proclamată domnia împărătească şi taina lui Dumnezeu va ajunge la încheiere.

Cuprins
  1. Cuvânt înainte
  2. Introducere - „Ziua Domnului”
  3. Descoperirea lui Isus Hristos, aşa cum a primit-o Ioan
  4. Salutul de binecuvântare către cele şapte Biserici
  5. Evenimentul de neuitat
  6. Cele şapte mesaje ale Domnului înviat
    Prima scrisoare deschisă
  7. A doua scrisoare deschisă
  8. A treia scrisoare deschisă
  9. A patra scrisoare deschisă
  10. A cincea scrisoare deschisă
  11. A şasea scrisoare deschisă
  12. A şaptea scrisoare deschisă
  13. Privirea înspre cer
  14. Cartea tainică cu cele şapte peceţi
  15. Deschiderea peceţilor
  16. Pecetea întâ
  17. Pecetea a doua
  18. Pecetea a treia
  19. Pecetea a patra
  20. Pecetea a cincea
  21. Pecetea a şasea
  22. Pecetluiţii dintre iudei
  23. Gloata nenumărată din necazul cel mare
  24. Pecetea a şaptea
  25. Trâmbiţa a cincea - prima durere
  26. Trâmbiţa a şasea - a doua durere
  27. O vedenie: cărticica deschisă
  28. Ioan mănâncă acea cărticică dulce-amară
  29. A doua vedenie:
  30. Trâmbiţa a şaptea Bucuria biruinţei în cer
  31. Femeia învăluită în soare
  32. Aruncarea definitivă a balaurului din cer pe pământ
  33. Retrospectivă a vedeniilor lui Daniel în legătură cu Apocalipsa
  34. Fiara cu şapte capete din marea popoarelor
  35. Fiara din pământ
  36. Semnul tainic al fiarei
  37. Mielul şi cei 144.000 de pecetluiţi
  38. Evanghelia veşnic valabilă şi cele trei chemări îngereşti
  39. Marele seceriş al grâului de la sfârşitul timpului de har
  40. Marea culegere a viei pământului
  41. Ameninţarea celor şapte potire
  42. Cele şapte potire ale mâniei:
  43. Trinitatea satanică:
  44. Femeia care şade pe fiară
  45. Distrugerea Babilonului celui mare
  46. Bucuria din cer asupra distrugerii Babilonului
  47. Ultima luptă o hotărăşte însuşi Domnul
  48. Legarea Satanei
  49. A doua înviere şi judecata de apoi
  50. Vestirea unui cer nou şi a unui pământ nou
  51. Descrierea noului Ierusalim
  52. Râul vieţii şi pomii vieţii
  53. Ultima avertizare pentru credincioşi
  54. Anexă
  55. Cuvânt de încheiere
 
Adrese similare: