EVANGHELIA.RO„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”
   
   
 
 
 
Biblia
Predici
Ewald Frank
William Branham
Despre noi
Contact
Prima pagină
 
 
 
 
 
Transmisiuni directe
    Adunarea din Krefeld
Sâmbătă 5.10.2019 - 20:15
    Adunarea din Krefeld
Duminică 06.10.2019 - 10:45

Întâlniri recente
Krefeld, 31 august 2019
Krefeld, 1 septembrie 2019

 
Apocalipsa - o carte cu sapte peceti?
Cele 70 de săptămâni ale lui Daniel şi evenimentele
actuale cu Israelul în lumina profeţiei biblice

Evenimentele actuale din Orientul Apropiat au îndreptat interesul multor cunoscători ai Bibliei înspre cartea lui Daniel. Viziunea lui asupra celor 70 de săptămâni este foarte potrivită ca temelie pentru a înţelege mai bine evenimentele în legătură cu proorociile biblice, în punctul central al împlinirii - Israel. Pentru aceasta este necesar să includem trecutul şi prezentul; numai aşa se poate înţelege viitorul. Cartea lui Daniel este Apocalipsa Vechiului Testament. În ea sunt ascunse evenimentele cu Israel până la sfârşitul acestei civilizaţii.

Proorocul Daniel se afla în timpul acela împreună cu poporul lui în prizonieratul babilonian şi a cercetat în scrierile proo-rocului Ieremia (Ier. 25, 11; 29, 10), pentru a primi lămuriri despre sfârşitul celor şaptezeci de ani de asuprire (Dan. 9, 2). După aceea s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu şi şi-a descărcat inima înaintea Domnului. După rugăciunea lungă de pocăinţă şi cereri, a urmat un răspuns din partea lui Dumnezeu, care nu s-a referit la timpul prizonieratului, ci la evenimentele viitoare cu Israelul până la Mesia şi până la sfârşitul ultimei epoci.

Când ai început tu să te rogi, a ieşit Cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte dar la Cuvântul acesta, şi înţelege vedenia! şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte ...” (cap. 9, 23-24a).

Prizonieratul s-a încheiat doi ani mai târziu cu permisiunea împăratului persan Cyrus, pentru reconstruirea templului în Ierusalim (Ezra 1, 1-3). Oraşul cu zidurile lui a fost ridicat abia cca. 100 de ani mai târziu în timpul lui Neemia. După cuvintele îngerului Gavril, acesta a fost începutul celor 70 de săptămâni de ani. Aşa cum cunoaştem noi zile de săptămână, aşa se serveşte Domnul de denumirea săptămâni de ani.

Aici este vorba despre un scop înşesit, aşa cum este exprimat în următorul text:

1. ... până la încetarea fărădelegilor,

2.până la ispăşirea păcatelor,

3.până la ispăşirea nelegiuirii,

4.până la aducerea neprihănirii veşnice,

5.până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi

6.până la ungerea Sfântului sfinţilor.

Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şasezeci şi două de săptămâni, Unsul (Mesia) va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El (Anticristul) va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”(Dan. 9, 24b-27).

Cunoscătorii Cuvântului profetic şi ai istoriei, au expus convingător împărţirea timpului de la ordinul reconstruirii Ierusalimului (Neemia 2), până la Hristos, la Mesia. Cele trei măsuri de timp de 7 şi 62 şi de 1 săptămână se referă la Israel. Timpul harului pentru naţiuni (Ps. 118, 24; Isa. 49, 8; 2. Cor. 6, 2; Evrei 4, 7) este între săptămâna 69. şi 70.

Învăţătura că Isus Hristos a împlinit deja prima jumătate de săptămână din cea de-a şaptezecea săptămână, nu este biblică. Noi trebuie să întrebăm şi în punctul acesta foarte clar: ce spune Scriptura? Scriptura spune că la tema aceasta există numai trei măsuri de timp în proorocul Daniel: 7, 62 şi 1 săptămână. Scriptura spune mai departe că Mesia, Unsul, va fi ucis după 62 de săptămâni, şi nu după 62 de săptămâni şi jumătate. Aşa vorbeşte Domnul în Cuvântul Său: „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, ...” (vers. 26).

Nu există nici un text biblic care spune că Domnul nostru a încheiat un legământ de şapte ani, a predicat trei ani şi jumătate şi apoi l-ar fi rupt la jumătatea săptămânii. Aşa ca la Moise, unde a fost stabilită vârsta pentru bărbaţii care slujeau în cortul descoperirii (Num. 4, 1-3), astfel a început El slujba ca Fiu al omului în al treizecilea an al vieţii (Luca 3, 23).

Nu este voie să se folosească acelaşi verset pentru Hristos şi pentru Anticrist! Când şi cu cine a încheiat Hristos un legământ de şapte ani şi apoi l-a rupt? Cum pot să se refere la El cei trei ani şi jumătate? Cu Roma El nu a încheiat nici un tratat pe care l-ar fi putut rupe, şi cu Israel la fel nu a rupt nici un legământ , dimpotrivă: EL a aşezat legământul cel nou prin sângele legământului (Mat. 26, 26-28), şi legământul cel nou nu este temporar, ci este un legământ veşnic. Este aproape o blasfemie când un text biblic care se referă numai la Anticrist, este folosit pentru Hristos.

Domnul nu a desfiinţat nici jertfa şi nici darul de mâncare. Totul a mers ca de obicei mai departe până în anul 70. d. Hr. Din ceea ce este scris în vers. 27, nu se referă nimic la Hristos, dar pentru Anticrist se potriveşte totul. Alte o sută de citate nu pot să scoată de sub putere nici un verset din Cuvântul lui Dumnezeu. Cine este din Dumnezeu, Îi dă dreptate lui Dumnezeu şi după aceea vede corect întreaga legătură. Chiar dacă slujba lui Isus Hristos a durat trei ani sau trei ani şi jumătate, în orice caz cade la sfârşitul săptămânii şasezeci şi doi. Aceasta este Aşa Vorbeşte DOMNUL în Cuvântul Lui.

Israelul trăieşte timpul de har de 3 ani şi jumătate, în care vor veni cei doi prooroci în Ierusalim: „ Voi da celor doi marturi ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şasezeci de zile .” (Apoc. 11, 3). Ei au în timpul acesta Cuvântul puterii dumnezeieşti. În timpul slujbei lor se va reconstrui templul.

Iudeii aşteaptă ca Mesia să vină în templu, pentru că aşa este scris: „... şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământ ului, pe care-L doriţi; iată că vine, - zice Domnul oştirilor .” (Mal. 3, 1b). După părerea lor, Mesia este un bărbat foarte deosebit, un domnitor (Ez. 46) din seminţia lui David (2. Sam. 7 ş. a.). De aceea ei vor cădea în cursa vrăjmaşului, care în diferite ocazii se prezintă în faţa lumii ca un domnitor cu sceptrul său. Iudeii ştiu ce le-a fost făgăduit cu privire la Mesia, şi anume că El va întinde toiagul de cârmuire din Sion, de la muntele templului către Ierusalim. „Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând : ‘ Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi! ’ ” (Ps. 110, 2).

După cum spune Biblia foarte clar, Mesia are o origine cerească din punct de vedere duhovnicesc şi o origine omenească din punct de vedere pământesc. În Mat. 1 şi Luca 3 găsim originea pământească: „Cartea Neamului lui Isus Hristos, fiul lui David ...” În Ioan 1 aflăm despre originea Lui cerească. Cuvântul care era însuşi Dumnezeu, a devenit om. În Vechiul Testament găsim vestite ambele domenii şi în Noul împlinirea şi confirmarea acestora. În Rom. 1, 3 citim despre Hristos: „...născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul ...” În Rom. 9, 5 se întoarce originea Lui după trup la patriarhii din care a ieşit, şi cea cerească la Dumnezeu: „... din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! ” În 1. Cor. 15, 47 se spune că Mesia „este din cer” - Domnul este din cer. Textul biblic din Maleahi. Îl descrie ca Îngerul legământ ului, cum este confirmat clar în Apoc. 10. Vezi şi Apoc. 7, 38.

În Neemia şi Daniel nu este vorba despre zidirea templului, ci despre rezidirea Ierusalimului împreună cu zidurile şi mormintele. Acest ordin despre care este vorba aici, cu care a început socotirea timpului, a fost emis în 445 î. Hr. prin Artaxerxe. De atunci până la moartea lui Mesia trebuiau să treacă 7 săptămâni de ani = 49 ani şi 62 săptămâni de ani = 434 ani, deci în total 483 ani. Luînd în considerare că în proorocia biblică este socotit un an cu 360 de zile, atunci ajungem exact la anul răstignirii Domnului nostru. Prin aceasta 7 şi 62 = 69 săptămâni de ani sunt împlinite. Începutul ultimei săptămâni este aproape în acelaşi timp cu răpirea Bisericii-Mireasă. Începutul duhovnicesc pentru Israel va începe atunci.

Primul stăpânitor al lumii care a subjugat Israelul, a fost Nebucadneţar. Cu el a început desfăşurarea puterii păgâne a celor patru imperii mondiale (Dan. 2 şi 7). Cum a primit primul stăpânitor al lumii o inimă de fiară, aşa va fi şi cu ultimul: „Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară, şi vor trece şapte vremuri peste el.” (Dan. 4, 16). Încă de trei ori se spune în acelaşi capitol că vor mai fi şapte vremuri, deci şapte ani, în care acest prim stăpânitor al lumii a devenit o fiară. Acelaşi lucru este spus şi despre ultimul stăpânitor al lumii: el se va manifesta ca o fiară în ultimii şapte ani, în săptămâna şaptezeci, când Satana este aruncat pe pământ (Apoc. 12, 9), şi îi dă puterea şi «scaunul» lui de domnie (Apoc. 13, 2). În primii trei ani şi jumătate el nu va putea exercita încă puterea mondială absolută, pentru că în timpul acela cei doi prooroci îşi împlinesc slujba însoţiţi de putere dumnezeiască (Apoc. 11). În ultimii trei ani şi jumătate el va acţiona animalo-satanic, şi anume în timpul prigonirii şi necazului celui mare.

După mărturia Scripturii mai rămâne deci o săptămână: 3 ani şi jumătate pentru timpul de har pentru Israel şi 3 ani şi jumătate pentru necazul cel mare (Dan. 7, 25; Apoc. 13, 5-7); aceştia sunt şapte ani întregi. Pentru aceşti ultimi şapte ani, care încep aproximativ cu răpirea Bisericii-Mireasă dintre naţiuni, Roma, mai exact spus statul Vatican, va încheia un „ tratat de pace” atotcuprinzător cu Israel, OEP şi statele arabe învecinate: „ El (Antihristul) va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustiieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât .” (Dan. 9, 27).

După traducere, aici este vorba despre legământul care va fi încheiat cu „mulţi” sau cu „multe popoare”. Cuvântul din textul original ar fi trebuit tradus cu „mai mulţi”, cum o redau şi alte ediţii, ca de exemplu cea franceză cu „ plusieurs”: „ Il fera une solide alliance avec plusieurs pour une semaine ...” Este vorba despre un legământ - un tratat de şapte ani, care îl încheie unul cu mai mulţi parteneri. Acesta nu va fi un tratat pentru Israel, ci va fi exclusiv pentru Ierusalim. O legătură diplomatică este întotdeauna pecetluită între două ţări. La acest „tratat de pace” se includ mai multe ţări şi religii: Israelul, OEP, Iordania şi toate ţările arabe învecinate care iau parte. Acest aspect a fost trecut cu vederea până acum de toţi învăţătorii Bibliei - ei au văzut numai Roma şi Israelul -, dar este de fapt cel mai im-portant şi pentru o înţelegere precum şi pentru o încadrare corectă este necesară o apreciere pentru proorocia timpului de sfârşit care se împlineşte.

În Daniel 9, pe lângă popor este pus în evidenţă tot timpul şi „oraşul cel Sfânt”. În Israel şi Ierusalim găsim locuri care le sunt sfinte atât iudaismului, creştinismului cât şi islamului. Reluarea legăturii diplomatice între Israel şi Vatican în anul 1994, a fost necesară pentru a putea avea loc şi alte tratate asupra Ierusalimului. Legământul conform Daniel 9, 27 nu este deci un tratat cu una, ci cu mai multe conduceri, nu este bilateral, ci multilateral. Aceasta se poate citi exact în textul din Daniel. În această cunoaştere a Scripturii este cheia - descoperirea - pentru înţelegerea corectă asupra tratatelor care se încheie acum în Orientul Apropiat şi în statul Vatican.

Schimbul de ambasadori cu Israelul arată clar caracterul statal al Vaticanului, dar aici nu este vorba despre încheierea legământului proorocit. O astfel de recunoaştere se obişnuieşte între statele lumii şi nu este limitată în timp. În „tratatul de şapte ani” nu va fi vorba despre schimbul de ambasadori şi despre organizarea suplinirilor diplomatice, ci vor fi reglementate şi stabilite drepturile şi obligaţiile celor trei religii ale lumii care sunt stabilite în Ierusalim.

Până astăzi Ierusalimul a fost numai capitala Israelului, niciodată a unui alt popor. Pentru celelalte două religii ale lumii, creştinismul şi islamul, acest oraş a fost întotdeauna de o im-portanţă secundară. Acum însă ei îşi îndreaptă în mod ciudat într-o măsură crescând ă privirile înspre Ierusalim. Ei neglijează Meca şi Medina, Lourdes şi Fatima şi se concentrează cu toată puterea înspre capitala Israelului, înspre Ierusalim.

Există numai un singur om pe pământ la care privesc cu o stimă deosebită iudeii şi musulmanii: acesta este papa, care este respectat de toate religiile lumii ca figură centrală. şi relaţia lui cu OEP şi lumea arabă este netulburată. Astfel îi va reveni Vaticanului la negocieri, rolul de a aproba dorinţa Israelului şi să obţină cu osteneală de la arabi permisiunea pentru construirea templului şi introducerea în tratat. El va vorbi cu o „ diplomaţie înaltă ” şi despre drepturile oamenilor şi importanţa egală a celor trei religii monoteiste. Toate acestea se vor întâmpla, pentru ca să se împlinească Scriptura.

Pe baza înţelegerii din „Tratatul Ierusalim”, papa din exerciţiul funcţiunii se va aşeza cu multă pompă în templul terminat din Ierusalim, cum a fost prezis cu două mii de ani înainte: „... Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2. Tes. 2, 4b).

Dumnezeu a devenit om în Fiul şi a luat chipul unui slujitor. „Omul fărădelegii” ca „ Fiul pierzării” se ridică singur ca Dumnezeu, care pretinde infailibilitatea şi primeşte închinare. Mai întâi iudeii sunt înşelaţi de „Mesia” cel fals, al cărui ajutor l-au primit la încheierea tratatului asupra Ierusalimului. Până în clipa de faţă mai atârnă încă perdeaua lui Moise asupra iudeilor. El prezintă poporului iudeu, cu sceptrul în mână, versiunea lui, adică cea catolică. Apoi explodează „bomba timpului”, Domnul se descoperă la ai Lui ca Îngerul legământ ului (Apoc. 10), îl loveşte pe împotrivitor cu suflarea buzelor Lui (Isa. 11, 4; 2. Tes. 2), legământul va fi rupt şi cei doi prooroci ca şi conducători spirituali vor fi ucişi. Cu aceasta se încheie prima jumătate a ultimei săptămâni, şi încep cei trei ani şi jumătate de judecată şi prigoană (Dan. 7, 25b; Apoc. 13, 5b).

În Daniel 12 se pune întrebarea cât timp va mai fi până la sfârşitul acestor minuni. Juruinţa din vers. 6 ne îndrumă clar înspre Apoc. 10, unde se spune că nu va mai fi nici o zăbavă - nu va mai fi nici o amâna re de timp. Răspunsul din Daniel 12 sună astfel: „şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului Sfânt va fi zdrobită de tot .” (vers. 7).

Chiar la sfârşit Dumnezeu devine precis în Cuvântul Său, până la stabilirea zilelor. Slujba celor doi prooroci durează 1.260 de zile (Apoc. 11, 3), care sunt exact trei ani şi jumătate. În timpul acesta este construit templul. Atunci este „ jumătatea de vreme”. Dar totuşi după terminarea şi măsurarea templului, cetatea Sfântă va fi călcată în picioare patruzeci şi două de luni. Aceştia sunt exact cei trei ani şi jumătate conform Apoc. 11, 2:

... căci a fost dată Neamurilor, care vor călca în picioare Sfânta cetate patruzeci şi două de luni .

... şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” (Luca 21, 24b).

A doua jumătate are două prelungiri: „ De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile ”, adică 30 de zile mai mult, până când se va revărsa pustiirea şi va cădea prăpădul hotărât. Apoi mai este numit un al treilea număr de zile, şi anume 1.335 de zile. Evident, mai sunt necesare 45 de zile în care ultimele evenimente, ca de exemplu judecata neamurilor (Isa. 2, 4; Mica 4, 3; Mat. 25, 32; Apoc. 11, 18; Apoc. 20, 4; etc.) vor avea loc; numai după aceea poate începe domnia. Totul trebuie restituit într-o stare minunată. Întreaga creaţiune aşteaptă cu o dorinţă înfocată momentul în care va fi eliberată de cele trecătoare din cauza cărora suspină (Rom. 8, 19-22).

Cu privire la ultima unitate de timp se spune: „ Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! ” Cu aceasta se încheie ceea ce trebuie să se întâmple în ultima fază până la transformarea înainte de începerea împărăţiei de o mie de ani. Ferice de cine va aştepta până la sfârşit, pentru că acei care vor mai rămâne pe pământ merg apoi în împărăţia de o mie de ani. Întreaga creaţiune va răsufla uşurată şi întreaga lume se va afla într-o stare paradisiacă. După mărturia Sfintei Scripturi, nu există un sfârşit total al lumii cu o distrugere absolută, cum învaţă unii fals, ci numai o limpezire şi o curăţire prin foc şi un început nou minunat, de care se bucură toată creaţiunea. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, vaca şi ursoaica vor paşte la un loc (Isa. 11, 6-9, etc.), pentru că în timpul acesta Satana este legat şi aruncat în adânc (Apoc. 20).

În ceea ce priveşte evoluţia timpului de sfârşit, religioasă şi politică, bărbatul lui Dumnezeu William Branham a spus într-o predică din 19. martie 1962 în Tifton, Georgia, SUA, în punctul culminant al „războiului rece”, numai câteva luni după construirea zidului, când tancurile estice şi vestice stăteau faţă-n faţă în Berlin: „Va începe o ploaie de învăţătură. A avut loc o ploaie de învăţătură pe plan naţional. Comunismul a fost semănat printre oameni în fiecare naţiune. A avut loc o trezire a Romei. ştiţi voi ce se întâmplă dacă ei ... vor da înapoi partea estică a Berlinului? Aceasta transpune comunismul ... eu vreau să spun Imperiul Roman, exact în aceeaşi stare care a fost în timpul lui Isus Hristos. Desigur că se va întâmpla aşa. Exact .

Comunismul mondial nu mai există, deci nu mai este un pericol pentru biserica romano-catolică. Din contră, ea trăieşte un progres nou în ţările foste comuniste. Cine-i cunoaşte intenţiile ascunse, acela ştie ce rol a jucat Vaticanul la destrămarea comunismului. „Războiul rece” este încheiat, zidul din Berlin a dispărut, după aproape 50 de ani au părăsit şi ultimii soldaţi ruşi teritoriul german în 31. august 1994. Germania este unită şi Europa este inclusă în procesul de unificare. În acelaşi timp se ridică şi catolicismul mondial, luând naştere din nou Imperiul Roman înaintea ochilor noştri.

În 25. martie 1957 au fost semnate tratatele romane. Ele au format temelia pentru Comunitatea Economică Europeană. Aceste tratate nu ar fi putut fi încheiate într-un alt oraş al lumii. Politica mondială se face în capitala lumii. Este vorba despre Imperiul Roman, care va rămâne până la sfârşit un imperiu mondial.

În zilele lui Isus, Israelul se afla sub ocupaţie romană. Din anul 63 î. Hr., ţara evreiască a fost o parte din Imperiul Roman. Regalitatea macabeilor a avut un sfârşit violent. Împăratul roman Cezar August, a ordonat în timpul naşterii lui Isus înscrierea poporului din tot Imperiul Roman de care aparţinea şi „Iudea” (Luca 2, 1-5). Pavel ca iudeu, a fost născut cetăţean roman (Fap. 20, 25-29). Generalul roman Titus care a asediat şi a distrus Ierusalimul, a fost cel mai nimicitor împărat (Dan. 9, 26b), prin care a venit pustiirea peste iudei (Mat. 24, 15-22; Marc. 13, 14-20; Luca 21, 20-24). Este ciudat, dar adevărat: Israelul este asociat din 1964 cu Uniunea Europeană printr-un statut special.

Pe paşapoartele de călătorie ale „Comunităţii celor doisprezece” nu mai este scrisă propria ţară, ci «Uniunea Europeană». Deja de acum este valabil mai întâi dreptul european şi apoi dreptul naţional. Judecătoriile naţionale trimit anumite sentinţe Tribunalului European din Luxemburg pentru expertiză şi control. Consiliul European, Banca Centrală Europeană, cele mai importante instituţii şi-au găsit deja locul lor. Uniunea Europeană este în acelaşi timp temelia pentru conducerea mondială, care este în legătură cu capitala spirituală a lumii - Roma, care va exercita puterea. Subjugarea tuturor popoarelor se va realiza prin puterea politică a Romei, prigoana creştinilor credincioşi biblic şi a iudeilor se va exercita prin puterea religioasă a Romei.

Negocierile dintre statul Vatican, Israel, OEP şi statele arabe, vor continua cu succes, cu toate că vor exista greutăţi mari. În 30. decembrie 1993 a avut loc semnarea documentelor dintre Vatican şi Israel, şi numai o zi mai târziu, în 31. decembrie 1993, aceeaşi delegaţie din Vatican a negociat cu OEP. Noi putem să luăm în considerare că evenimentele escatologice prezise sunt foarte aproape şi se vor împlini unul după altul. Se vorbeşte tot timpul despre însemnătatea „ istorică” şi scopul păcii şi siguranţei în această regiune, despre evenimente „istorice”, tratate „ istorice”, chiar şi despre strângerea de mână „istorică” dintre Ioan Paul al II-lea şi rabinul suprem al Ierusalimului, Meir Lau, în 21. septembrie 1993 la Castelul Gandolfo, precum şi despre „Handshake” (strângerea mâinii) dintre Arafat şi Rabin în Washington.

Conform convenţiei semnate în 13. septembrie 1993 la Washington, trebuie să înceapă în timp de trei ani tratativele pentru statutul final al Ierusalimului, care trebuie să fie încheiate în cel târziu doi ani. Cunoscutul politician american care este născut în Fürth la Nürnberg ca iudeu, Henry Kissinger, a spus chiar după semnare: „Peres walked into a trap.” „Peres a intrat într-o capcană.” Cuvântul «Peres» însemnă «spărtură» conform Genesa 38, 29 şi «împărţit» conform Daniel 5, 28; astfel Peres împarte propria ţara, încât se formează o spărtură. Dintre cei 120 de deputaţi din kneset (parlamentul israelian), 61 au votat pentru convenţie. Un vot a fost deci decisiv.

Din perspectiva Bibliei, graniţele stabilite de Dumnezeu pentru ţara făgăduită decurg cu totul altfel. Cele două seminţii şi jumătate ale Rubeniţilor, Gadiţilor şi Manase îşi aveau teritoriile pe partea estică a Iordanului (Iosua 1, 12-15 ş. a.). Israelul ar fi trebuit, invers, să primească teritorii pentru a restabili şi geografic planul dumnezeiesc. Aceasta sigur se va mai împlini, şi anume prin intervenţie dumnezeiască!

Nu Gaza şi nu Ierihon, nu Cisiordania, nici dealurile Gola-nului, ci Ierusalimul va fi piatra grea până în ultima luptă pentru toate popoarele care o vor ridica şi îşi vor vătăma mâinile (Zah. 12, 2-3). Prin convenţia-Gaza-Ierihon, popoarele din jur vor fi aşezate direct în faţa porţii Ierusalimului. Acum toate naţiunile din ONU sunt pentru Arafat şi astfel împotriva Israelului. Acest bărbat a fost acela care în 1974 a făcut de cunoscut planul lui progresiv: „În prima fază vom organiza capete-de-pod strategice în Gaza şi în Ierihon pentru a putea ocupa de acolo Ierusalimul. Căci cine are Ierusalimul, are tot Israelul.” şase zile după semnarea tratatului din Washington, şi anume în 19. septembrie 1993, Arafat a repetat acelaşi plan progresiv în prezenţa a 19 miniştri de externe ai Ligii Arabe din Cairo. El a citit din statutul-OEP teza veche cunoscută şi a încheiat cu cuvintele: „ Scopul nostru este distrugerea Israelului.” Deja în mai multe războaie - şi Arafat a fost prezent de la început din 1948 - au vrut, cum spun ei, ca „Israelul să fie aruncat în mare”.

Deviza OEP-ului sună astfel: mai întâi Gaza şi Cisiordania, apoi Ierusalimul şi întregul Israel. De aceea a lăsat Arafat să se imprime pe stema statului, întreg Israelul de la Eilat până la Ierusalim şi de la Tel Aviv până la Haifa. După părerea lui, acesta este statul Palestina care nu a existat niciodată aşa, dar care se va forma acum. Numele uzual Palestina este originar de la denumirea greco-romană „Palaistine”, şi era utilizat pentru ţara filistenilor. Aceasta este fâşia de la Gaza, nu mai mult. Statele arabe sunt împreună de 640 de ori mai mari ca Israelul şi ar putea să-i integreze fără probleme pe tovarăşii lor de credinţă şi de luptă palestinieni.

Sfânta Scriptură nu spune că va veni sau că va fi o pace adevărată prin tratative politice sau religioase. Este adus numai la exprimare ce se întâmplă acum: se vorbeşte despre pace şi se fac tratative, se dau „ teritorii pentru pace”, se încheie compromisuri până se va ajunge într-adevăr la un tratat de «pace şi siguranţă» în acea regiune. Acestea se întâmplă pentru ca Scriptura să se împlinească. Dar avertizarea rămâne: „ Când vor zice: ‘Pace şi linişte!’ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare .” (1. Tes. 5, 1-3).

În 29. septembrie 1938 primul-ministru britanic Chamberlain, a anunţat după semnarea convenţiei cu Hitler la München: „Peace in our days.” - „Pace în zilele noastre.” Numai câteva săptămâni mai târziu, şi anume în 9. noiembrie 1938, sinagogile din Germania lui Hitler erau în flăcări: 91 de evrei au fost ucişi de nazişti, peste 26.000 au fost aduşi în lagăre de concentrare şi nenumărate magazine evreieşti au fost devastate. În 13. septembrie 1993 deviza din Washington suna asemănător: „Peace in our time.” - „Pace în vremea noastră.” Deşi prim-ministrul israelian Rabin, a scos în evidenţă pacea când a citat Cuvântul din Eclesiastul 3, 8 la Washington: „... iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei”, totuşi vor veni vremuri foarte grele pentru poporul Israel şi pentru oraşul Ierusalim, pentru că Dumnezeu le-a prezis în Sfânta Scriptură.

În ceea ce priveşte timpul harului pentru naţiuni, acesta va dura până când Dumnezeu se va îndrepta iarăşi îndurător înspre Israel. Această perioadă de timp care se referă la Israel şi la Biserică, este numită cu denumirea profetică «ultimele zile» (Fapt. 2, 17; Evrei 1, 2 ş. a.).

În a doua lui predică după Rusalii, Petru se referă la făgăduinţa din Deut. 18, 15-18 şi dovedeşte că Hristos, Mesia, este Proorocul, despre care a proorocit Moise. „... şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală .” Toţi proorocii, începând de la Samuel, „ au vestit zilele acestea.” (Fap. 3, 22-24). Aceste ultimele două zile se apropie încet, dar sigur de sfârşit.

Proorocul Osea a amintit ultimele zile cu referire la împrăştierea Israelului: „ Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăşi viaţa în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui .” (cap. 6, 1-2).

Cele două zile amintite aici sunt cei două mii de ani în care a fost împrăştiat poporul Israel, care va fi adunat la sfârşitul acestor zile, cum o mărturisesc multe texte biblice şi cum am văzut-o în generaţia noastră.

Adunarea lor după două zile nu înseamnă, că ei au primit viaţă din Dumnezeu, pentru că aceasta se întâmplă numai atunci după ce L-au recunoscut pe Mesia al lor, Singurul în care este viaţa veşnică pentru toţi oamenii. Dumnezeu S-a descoperit personal numai în Isus Hristos mântuind omenirea. Cu privire la Israel este scris: „... a treia zi ne va scula ...” - după timpul nostru, la începutul timpului de har pentru Israel care este deja în ziua Domnului, ei vor primi viaţă din Dumnezeu.

Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? ” (Rom. 11, 15).

În ciuda strângerii lor şi a învierii naţionale, totuşi măhrama lui Moise va mai rămâne peste ei. Aşa o exprimă Pavel în epistola către corinteni: „ Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o măhramă peste inimile lor. Dar oridecâte ori vreunul (Israel) se întoarce la Domnul, măhrama este luată.” (2. Cor. 3, 15+16).

Planul de mântuire dumnezeiesc decurge exact aşa cum a fost planificat în veşnicie. Noi ne aflăm într-adevăr în mijlocul împlinirii şi realizării proorociei biblice pentru timpul sfârşitului. În fiecare moment se poate întâmpla ca timpul harului pentru naţiuni să fie încheiat, Biserica să fie desăvârşită, răpirea să aibă loc, Dumnezeu să facă un nou început duhovnicesc cu Israelul, legământul cu Antihristul să fie încheiat şi templul să fie construit.

Cât de mult socotesc iudeii împlinirea făgăduinţei lor, o vedem în următorul fapt: sub patronajul ministrului de religie israelian şi al marelui rabin, au fost pregătite deja 93 de unelte ale templului. Ele pot fi vizitate în Ierusalim pe strada Misgav Ladach 24. Următorul va fi un sfeşnic înalt de 1, 80 m conform Exod 25, 31-40, prelucrat dintr-o singură bucată de aur bătut, în greutate de 43 kg. O excepţie este numai chivotul legământului, pentru că iudeii ştiutori de carte cred că nu a devenit pradă de război ca uneltele din templu, ci se află nevătămat într-o încăpere sub dărâmăturile templului.

Iudeii credincioşi vorbesc mai departe deschis despre ceea ce aşteaptă în viitorul apropiat. Ei sunt convinşi că Dumnezeu a introdus iarăşi poporul Lui în ritmul-anului de veselie original, prin învierea şi formarea statului Israel în mai 1948. Ei cred că după 49 de ani va veni iarăşi un an de veselie, cum a fost poruncit atunci prin Moise pentru Israel (Lev. 25, 8-13). Aceasta ar fi după socoteala lor, în anul 1998. Noi nu putem şi nu avem voie să stabilim un an pentru aceste evenimente care se vor întâmpla, dar totuşi trebuie să fim conştienţi că împlinirea acestora este foarte aproape. După întoarcerea poporului Israel în ţara făgăduinţei, trebuie să urmeze tot ceea ce a fost stabilit pentru ei. Pentru Biserică aceasta înseamnă cea mai înaltă treaptă de alarmă. Înainte de a începe istoria de mântuire a lui Dumnezeu cu Israelul, trebuie să fie deja încheiat planul de mântuire cu Biserica dintre naţiuni. Tot ce a fost proorocit s-a apropiat concret de împlinire şi astfel cu atât mai mult venirea Mirelui ceresc pentru răpirea Miresei pământ eşti.

Deoarece noi putem vedea şi rândui toate acestea, avem voie să ne ridicăm capetele, pentru că noi ştim - nu presupunem, noi ştim pe baza evenimentelor profeţiei biblice care se împlinesc, că venirea Domnului nostru este acum într-adevăr aproape şi odată cu aceasta eliberarea de trup şi răpirea celor care aparţin de Biserica-Mireasă este concret în perspectivă.

Timpul şi ceasul bineînţeles nu le ştie nimeni, aceasta nici nu este necesar; noi ar trebui să purtăm mântuirea cu frică şi cutremur şi să rămânem în toate lucrurile treji, să trăim normal şi să planificăm de parcă ar mai fi o viaţă întreagă înaintea noastră. Cine vrea să construiască o casă, să o construiască. Cine vrea să se califice profesional mai departe, să o facă. Cine vrea să se căsătorească, să se căsătorească, etc. Indiferent ce avem în plan pe pământ , să înfăptuim, dar la toate acestea să dăm atenţie şi să fim pregătiţi tot timpul şi găsiţi în voia lui Dumnezeu.

Starea în care se află copiii lui Dumnezeu şi Biserica în prezent, nu va rămâne până la sfârşit aşa. Dumnezeu va mai face lucruri mari cu poporul Său. EL a făgăduit că va mai clătina încă o dată cerul şi pământul (Evrei 12, 26-28). Dumnezeu a făgăduit ploaia timpurie şi târzie (Ioel 2, 23) şi o va da în timpul roadei (Iac. 5, 7). Duhul lui Dumnezeu va veni la sfârşitul timpului de har la fel ca la început, ca râurile peste pământul uscat (Isa. 44, 3). Noi putem să ne aşteptăm la o lucrare scurtă, dar puternică a Duhului, care se va revărsa în înviere, transformare şi răpire. Finalul îl va forma o înviorare puternică şi o trezire în cadrul Bisericii-Mireasă. În scurt timp se vor întâmpla lucruri neobişnuite care îi vor uimi pe toţi şi îi vor întări în credinţă. Apoi se va exercita presiune asupra credincioşilor adevăraţi şi strigarea în cei care sunt pregătiţi va răsuna astfel: „ Vino în curînd, Doamne Isuse! ” La sfârşit Duhul şi Mireasa vor spune: „ Vino! ” Ultimul strigăt va fi: „ Da, vino Doamne Isuse! Amin.

Cuprins
  1. Cuvânt înainte
  2. Introducere - „Ziua Domnului”
  3. Descoperirea lui Isus Hristos, aşa cum a primit-o Ioan
  4. Salutul de binecuvântare către cele şapte Biserici
  5. Evenimentul de neuitat
  6. Cele şapte mesaje ale Domnului înviat
    Prima scrisoare deschisă
  7. A doua scrisoare deschisă
  8. A treia scrisoare deschisă
  9. A patra scrisoare deschisă
  10. A cincea scrisoare deschisă
  11. A şasea scrisoare deschisă
  12. A şaptea scrisoare deschisă
  13. Privirea înspre cer
  14. Cartea tainică cu cele şapte peceţi
  15. Deschiderea peceţilor
  16. Pecetea întâ
  17. Pecetea a doua
  18. Pecetea a treia
  19. Pecetea a patra
  20. Pecetea a cincea
  21. Pecetea a şasea
  22. Pecetluiţii dintre iudei
  23. Gloata nenumărată din necazul cel mare
  24. Pecetea a şaptea
  25. Trâmbiţa a cincea - prima durere
  26. Trâmbiţa a şasea - a doua durere
  27. O vedenie: cărticica deschisă
  28. Ioan mănâncă acea cărticică dulce-amară
  29. A doua vedenie:
  30. Trâmbiţa a şaptea Bucuria biruinţei în cer
  31. Femeia învăluită în soare
  32. Aruncarea definitivă a balaurului din cer pe pământ
  33. Retrospectivă a vedeniilor lui Daniel în legătură cu Apocalipsa
  34. Fiara cu şapte capete din marea popoarelor
  35. Fiara din pământ
  36. Semnul tainic al fiarei
  37. Mielul şi cei 144.000 de pecetluiţi
  38. Evanghelia veşnic valabilă şi cele trei chemări îngereşti
  39. Marele seceriş al grâului de la sfârşitul timpului de har
  40. Marea culegere a viei pământului
  41. Ameninţarea celor şapte potire
  42. Cele şapte potire ale mâniei:
  43. Trinitatea satanică:
  44. Femeia care şade pe fiară
  45. Distrugerea Babilonului celui mare
  46. Bucuria din cer asupra distrugerii Babilonului
  47. Ultima luptă o hotărăşte însuşi Domnul
  48. Legarea Satanei
  49. A doua înviere şi judecata de apoi
  50. Vestirea unui cer nou şi a unui pământ nou
  51. Descrierea noului Ierusalim
  52. Râul vieţii şi pomii vieţii
  53. Ultima avertizare pentru credincioşi
  54. Anexă
  55. Cuvânt de încheiere
 
Adrese similare: